Omul, după ce-și aranjează totul prin casa lui, prin grădina lui, când stăpânește toate subtilitățile vieții private de familie, toate imperativele vieții sale interioare (dacă are), zic, când tocmește și-mpăturește totul în viața lui, se preocupă cu vervă și mai mare de viețile celorlalți, ajutându-i și pe ei, cu imperială mărinimie, să și le pună la punct, dar nu după cum vor cei care devin, fără voie, țintele strădaniilor, ci după cum își închipuie ei înșiși c-ar trebui s-arate viața aproapelui său.

Ăsta are prea cald în casă

Și cum îi ajută? Depinde, așa cum hainele se poartă-n funcție de modă, de care morală se poartă-n sezonul respectiv. Acum, ieșită direct din laboratorul venerabilului doctor Ulyanov, stă ferm înfiptă pe umeri mantaua moralei verzi și, ca atare, totul este inspectat și chestionat din acest punct de vedere, două coordonate fiind temperatura din case și stabilirea legitimității deplasărilor cu mașina personală.

Vis-a-vis de temperatură, ei bine, dacă nu știați, după ce reprezentații noștri s-au unit intr-un corp de lucru, Grupul Unit de Raspundere Indvidualo-Socială a Temperaturii  (pe scurt, GURIST), au stabilit cu poruncă tare că n-ai voie să păstrezi în casă o temperatură peste un anumit prag iarna și sub un anumit prag vara.

Încă nu s-au hotărât care sunt pragurile valorice, dar e cert că ele trebuie respectate și, la fel de cert, iarna poate să fie oricât de frig și vara oricât de cald, fără a impieta-n vreun fel asupra normelor sociale și morale. În definitiv, viața cetății contează, nu viața indivizilor care-o compun, iar penițele scârțâie neobosit pe-atari litere scrise dinainte.

Ce nu-nțeleg cei care dezaprobator dau din cap ca din clopot (între care subsemnatul posibil să ocupe un loc de frunte) este că GURISTii sunt îngrijorați că temperatura în exces iarna (sau în deficit vara) consumă resurse care ar putea să conteze în situații de penurie. Implicit, și poluează mai mult, desigur.

Ei sunt conștienți de asta și-și reglează termostatele-n mod corespunzător. Ar fi și mai bine dacă și-ar ține respirația să nu mai spurce văzduhul de pomană cu suflarea lor. Există, desigur, și beneficiul adaugat al economisirii, cu care dânșii își îngrijesc sârguincios gazonul impecabil, investind în metode revoluționare de tundere și instalații de irigare.

Subiectul este, după cum vă puteți imagina, foarte sensibil pe aici: până de curând un alt individ evadat din Cetatea Soarelui, despre care acum nu mai putem spune c-a fost un descreierat sadic, ci poate chiar un vizionar cu mult înaintea vremii lui, a reglat pe baze științifice temperatura din casele oamenilor.

Pe bun temei, situația e scoasă la interval cu nuanța că destul s-a răbdat de frig și, în general, destul s-au răbdat lipsuri. La auzul protestului, întrebarea GURISTilor pică iute și neiertător, precum sabia lui Da-Mucles, într-un act de legitimă apărare împotriva adevărului: dar cum de n-ai răzbit încă peste traumele lipsurilor? Întrebarea e doar pe jumătate justificată, iar partea-n care este nu le e lor avantajoasă (nu c-ar conta, că e concepută ca un șantaj, nu ca un imbold pentru dezbatere).

Scopul traumelor în general, adică motivul pentru care o-ntâmplare extrem de neplăcută lasă-n suflet un nor radioactiv, nu este să le uiți și să treci peste ele ca și când nu ar fi fost, ci să-ți spună că există ceva de zis ori de făcut, pe care trebuie să-l zici ori să-l faci astfel încât să nu se mai întâmple. Adică, așa cum le place pisologilor ex-cathedra, să le integrezi. De-aia avem memorie și de-aia dacă găsești un căcat în farfurie ții minte mai vârtos decât dacă găsești ceva frumos ornat și gustos.

Scopul, așadar, este să doară-n continunare, ca o rană veche vindecată la suprafață ce-a lăsat sensibilități de profunzime, astfel încât, bunăoară, atunci când mai apare unul care spune cât de cald sau de frig să ții în casă, ce să conduci, când să conduci, ce să mănânci, cât și cum, să-i arăți imediat ce-a pățit ultimul cu pretenții din astea.

Mai mult decât atat, trebuie transmisă durerea din generație-n generație, astfel încât sfârșitul unei generații să nu-nsemne uitarea unor evenimente odioase. Altfel cum poți să nu repeți o greșeală oribilă a istoriei? Nu la nivel instituțional (în cel mai bun caz, nu doar la nivel instituțional), dând unora puterea să taie și să spânzure atunci când li se pare că s-a trecut o linie roșie a durerii, ci la nivel personal – fiecare om trebuie să păzeasca amintirea a ceea ce nu trebuie să se mai intample.

Și, înainte să obiectați, nu-i așa de absurd s-aruncăm în direcția GURISTilor eticheta de comunist: tot o colectivizare este. În definitiv, pe de o parte, măsurile încălziriste corodează bunăstarea și-o mută de la unii la alții, prin intermediul statului, statul punând în schimb la bătaie tot felul de scheme de ajutorare astfel încât să depinzi de el.

Ba chiar ai fi tentat să-i crezi altfel, pentru că, sistematic, GURISTii înfierează comunismul de pe vremea lui cutare sau cutare, au vreo trei cuvinte de ocară la adresa sovieticilor, ceea ce ar putea să te-ndemne-a crede că, de fapt nu-s comuniști, nu-s socialiști: nici usturoi n-au mancat, nici gura nu le miroase.

Admitand că n-au mâncat usturoi, simțim limpede cum le miroase gura de la sardanapalicul ospăț cu rahat. Intuiția-mi spune că discrepanța se explică prin faptul că acum ei sunt comuniști cu ceva cheag, adica sunt socialiști care au, înainte ar fi fost sau au fost obligati să fie din cei care n-au. Poate că atitudinea se explică tocmai prin faptul că au și le e frică să nu piardă.

Privitor la noua formă de tiranie, totuși la fel de veche-prafuită în esență, ei fie au de profitat, fie au impresia c-o să-i ocoleasca urgia (ca-n banc, ar da partidului casa altora, dar n-ar da găina lor),  net e că n-au o problemă cu ideea de comunism sau dictatură-n sine, căci, dacă e să-mpartă o trăsatură, aceea e că-s dispuși să dispenseze cu atâta libertate (a lor mai puțin și-a altora mai mult) câtă e nevoie, uneori și cu atât de mulți din semenii lor cât o cere situația, pentru a avea iluzia unui trai linștit cu trei perechi de nădragi cargo și 100 de dolari.