O mână de resturi de stejar zăcea-ntr-un colț, nici suficient de mici pentru a fi aruncate sau puse pe foc, nici suficient de mari pentru ceva semnificativ. Erau, concret, două bucăți mai măricele, ca la 300 pe 200 milimetri, aproximativ egale, precum și alte câteva mai mici.
Finalul
Într-un moment de vag plictis cu dichis, primul gând a fost să înădesc cele două bucăți într-una singură mai mare, cu rol de poliță, dar… nu prea ar fi avut cine știe ce farmec (prea simplu și drastic?) și, cum nu aveam vreo nevoie anume, mă gândeam că nu strică să improvizez altceva. Dar ce? Posibil tot o poliță, mai deosebită, însă cum s-arate?
Așa cum se-ntâmplă deseori cu lucrurile-acestea, întâmplarea avu un rol hotărâtor. Problema mea este că nu-mi pot da seama care fu aceea, afară de faptul că s-a-ntâmplat să le pun una peste alta, cu doar un mic sector comun, în care sunt și denivelate, adică separate printr-un profil în U, între ale cărui laturi mi-a venit la un moment dat ideea suplimentară de-a plasa un profil clilindic, un diblu, de fag.
Văzută din partea cealaltă
Desigur, lungimea și lățimea utile au fost reduse din cauză că, neavând toate unghiurile drepte, au necesitat ajustări. Tot din rațiuni practice – unul din colturile unuia dintre panouri era ciobit (altminteri în unghiul curect), l-am teșit cu latura de aproximativ 30 de milimetri, pentru a evita scurtarea suplimentară. În compensație, am teșit și colțul din diagonala opusa, cu aceeași latură.
Toate cele descrise, chiar dacă simple, nu s-au desfășurat însă atât de oblu. M-am oprit la un moment dat, având asamblat deja primul panou, lateralele profilului de conectare și diblul dintre ele. Scopul diblului era să ofere o modalitate de-a agăța lucruri, dar se ridica o problemă: odată asamblat și celălalt panou, accesul ar fi fost greoi căci ar fi trebuit, se pare, să gândesc distanța dintre panouri un pic mai mare (ceea ce, pe de altă parte, ar fi stricat proporțiile și, cel puțin în ochii mei, ar fi devenit strașnic de pocită).
Din profil…
Deci aveam de-ales între a o demonta și reasambla și-a o lăsa așa. Mai era și problema consolelor: să le fac integrate sau să folosesc unele clasice, în formă de L? Apoi a căzut în plan secund câteva luni până a fost cât pe ce s-o dau la lemn de foc. De fapt, asemeni cutiei, a scăpat la limită când, negăsind o soluție conturată mai generos de-atât, am decis să duc planul inițial până la cap. O ultimă-ntâmplare fericită a fost să găsesc pe balcon un set de console mici, rămase de la alt proiect, cu înălțime identică și o compatibilitate vizuală… utilizabilă (nici frumoase, nici urâte…).
În final, am teșit canturile celor două platane la 45 de grade, pe trei din cele patru laturi ale fiecăruia. Am chituit lufturile, am șlefuit-o cu granulație 220 pe fețele vizibile, am grunduit-o și am dat-o, înainte de lăcuire, pe mâinile nevesti-mii pentru a o picta, cu accent pe locurile mai… imperfecte. I-am dat ca punct de pornire o imagine cu Enterprise, iar ce a ieșit, e ceva derivat, zic eu, drăguț și original, chiar dacă ei îi place mai puțin decât mie.
Și de sus
Am lăcuit-o cu un lac pe bază de apă, diluat 50%. Am aplicat până când s-a terminat tot amestecul de 60 de mililitri, adică aproape 20 de straturi, ceea ce mi-a luat vreo 8 zile. Mi-a fost greu să mă despart de ea, dar, fiindcă mi-am promis că, dacă iese ceva o să fie cadou de Paști pentru niște prieteni din Italia, posibil chiar asta i-a schimbat destinul și, atunci, cu o oarecare întârziere, acolo a și ajuns.