Să tot fie șapte ani de-atunci, îmi schimbasem locul de muncă și mai aveam câteva zile libere, din care-n câteva m-am prăjit prin Dobrogea. Ultima din ele rămânea pentru un relaș în trei acte, ceea ce-nsemna că mai aveam una pentru o mică drumeție, în raza de acoperire a două-trei ore cu trenul. Fiindcă nu fusesem niciodată pe-acolo, am ales chiar Piatra Mare, până spre platou și de-acolo lăsasem meci de 1-X-2.

Spre Brașov

Deși un munte înghesuit într-un țarc destul de mic, nu suferă deloc de timiditate: oricum l-ai aborda, exhibă o mare ingâmfare, mai cu seamă dinspre valea Gârcinului, peste care atârnă abrupturile sale Estice. Mai ascunse, sunt câteva mici văi, adânci și strâmte, spre vest – Tamina și Șapte Scări și poate și-altele de care nu știu.

Intrarea-n canion

Canionul Șapte Scări mi-era mai la-ndemână și pe-aci am ales să urc. De altfel, la vremea respectivă și singurul unde a fost refăcută infrastructura – poduri, scări etc. Teoretic și Tamina ar fi trebuit să fie refăcut în 2022, practic nu știu dacă avem două curve sau două milioane de euro.

Prin canion – detaliu (1)

Nu este musai un traseu facil, însă canionul atrage mulți drumeți, în ciuda povârnișului susținut până la cabană. Uneori poate fi deranjant, deopotrivă pentru că nu poți avansa din cauza soboarelor de gură-cască din față și pentru că nu te poți opri mai mult pentru-a examina peisajul – sufletește, estetic ori științific, fiecare după posibilități.

Prin canion – detaliu (2)

În ciuda neajunsurilor, cred că mai degrabă apreciez amenajarea decât n-o apreciez. Poate că parcurgerea cu echipament specialo-specific ar fi piperat oarecum ascensiunea celor șapte praguri ale canionului, dar așa e suficientă o zi dintr-o perioadă fără ploi abundente, echipament normal și cam atât. Și-apoi nici nu mă pasionează decât teoretic genul acesta de activitate mai spre extrem.

Intermezzo

Răcoarea dinăuntru îndeamnă la zăbavă, la fel și apropierea impudică a pereților calcaroși, vor parcă să-ți intre pe sub piele ori să-ți citească fondul misterios al ființei (dacă ai). E genul de intimitate difuză care poate da fie-ntr-o voluptate ciudată, fie-n claustrofobie, uneori la una și aceeași persoană, dar senzația cea mai de căpătâi este dobândită abia la ieșire, una de… dilatare, temporală și… temporară.

Aproape de ieșire

Probabil că-i propriu sistemelor calcaroase să proiecteze impresia unor distanțe enorme pe spații mici: dincolo de înfățișarea primordială, diversitatea care-i este-n egală măsură specifică te minte c-ai mers zece kilometri când de fapt ceasul tău ultra-modern numărător de pași, de puls și alte metrici indispensabile savurării activităților autduăr a măsurat doar pe sfert.

Valea luxuriantă ce se deschide mai sus de canion

Într-adevăr, asemănarea cu văile și versanții munților Mehedinți este frapantă, în configurație și-n spirit, diferența rezidând doar în faptul că pe-aici, prin Piatra Mare cresc ceva mai multe tricouri pestrițe decât dincolo, pe care sunt mai mult decât bucuros să le suport, un preț mic pentru economisirea a șase ore de drum dus-întors.

Lumini și umbre în proporție optimă

Cât despre tricouri, odată ieșit din camion, am dat gaz și-am luat-o înaintea valului. Pădurea aceea ne-ambala într-o atmosferă protectoare și răcoritoare, făcând astfel efortul mai lesne de-nghițit. De mine se lipi un copil ca la 14 ani, cu vădită constituție sportivă, probabil sătul să aștepte după ceilalți membri ai familiei.

Ruinele vechii cabane Piatra Mare

Partea cu adevărat bună fu că știa când să tacă și să se bucure de peisaj: vorbăria-n exces deseori mă cam indispune pe traseu, la fel ca marasmul dăunător al scălămbăielii fără rost prestată-n fața ochiului necritic al obiectivului foto. Am împărțit cele două sandvișuri pe care le-aveam, sticla de apă și câteva cuvinte din care nu mai țin minte niciunul.

Un pic pisc înspre partea de nord a cabanei

Țin să menționez în apărarea mea că abia reușesc să adun – chestiune complet atipică pentru mine și, după cum am constatat, complet tipică pentru acel munte – câteva cuvinte să leg o povestire. Ciudat cum fiecare tură pe-acolo e ca o viață anterioară din care amintirile-mi sunt interzise.

Poteca spre platou

Sus, ieșind din pădure și lovindu-ne de zidul inexpugnabil al căldurii de-nceput de Iulie, ne-am trezit amândoi la realitate: eu c-am țopăit ca retardatul la deal cu mai bine de două treimi din traseu în fața mea, el că și-a lăsat familia Dumnezeu-știe-cât în spate. S-a oprit pe lângă pietrele care tivesc frumoasa pajiște a șeii unde-i construită ultima iterație a cabanei Piatra Mare.

Abrupturi stâncoase

Am luat doar o cafea și-o apă minerală, iar bidonul l-am umplut de la izvorul cabanei. Atât de rece, încât, unde anterior se-afla cavitatea bucală, resimțeam doar un gol fără niciun fel de transmisiuni senzoariale, ca și cum aș fi avut o zonă din corp constituită din neant pur. Inspirând pe gură, a fost la fel de brusc substituită cu o violentă bilă de foc.

Și alte stâncării ciudate

M-am odihnit o țâră pe iarbă, sub protecția unui nor rătăcitor și m-am odihnit vreo oră bună. Cred c-am și ațipit, e imposibil de spus, dar plauzibil de crezut, căci m-am ridicat mai proaspăt decât de dimineață. Am continuat spre platou, fără să urc pe vârf – norișorul acela izolat mai chemase câțiva prieteni și părea că vor să dea bairam.

Aproape de platou

Intenția, conturată mai jos, era s-ajung în Predeal, de unde să pot lua un tren mai rapid, deci în mare, chiar dacă se pornea vreo furtună, atâta timp cât degajam platoul, mare durere n-aveam. Coborâi, deci, pe lângă stână, spre Sud, pe marcaj cruce roșie, iar mai apoi, spre Vest, pe punctul albastru. O coborâre mai lungă și mai exasperantă de-atât fu doar cea de pe Bulz, din Godeanu spre Cerna-Sat. Și cu bătături similare.

Coborând spre coada Pietrei Mari

De n-ar fi fost două rendez-vous-uri cu certitudine mi-ar fi sărit roatele de plictiseală, în regatul obscurității silvestre din jur. Prima, cu un cuplu mai insolit, din Constanța, ceea ce explica aparenta lor indiferență la temperaturile de-afară. Altceva nu mai țin minte despre ei, afară de-o atitudine atât de studiată încât părea naturală, mascată în spatele unui aer înșelător de je m’en fiche de sânge albastru. Orișicât, mi-a colorat întrucâtva câmpul vizual năpădit doar de verzituri și mi-a dat bun pretext de pauză mai lungă.

Spre Predeal

A doua, cu un superb exemplar de 060-EA. Poteca trece, literalmente, razant pe lângă linia ferată Predeal – Brașov și, după aerul împins din tunel, prudent și ostil, am zis că trebuie să vie ceva. Și-a venit: mașina 91-53-0-477-345-9, ieșind impetuos cu 40km/h, gătită-ntr-una din schemele – pe-atunci – noi de culoare: roșu-gri cu dungă albă. Mecanicul a fost teribil de-amabil și mi-a extins un salut prelung.

Tunelul

De-aici m-a mai așteptat un urcuș moderat pe care-abia mi-am târâit picioarele, înțepându-mă apoi în drumul Susaiului și, în sfârșit, iată-mă-n gară. Mă cam grăbisem să prinz un tren anume, însă, din cauza unei defecțiuni, tot ce venea dinspre Brașov a sosit cu-ntârziere de vreo oră, apoi încă una. Pe de-o parte, o fi fost doar efectul Piatra Mare; pe de altă parte, totuși, socot că defecțiunea adevărată o să fie când totul are să vie măcar la timp. Atunci capete sus-puse o să cază și DNA-ul o să aibă mult de muncă.

Și bătrâna 060-EA