Am plecat din Oltenița, după cum lesne vă puteți da seama, amândoi loviți în aripă, cu direcția Călărași. Cum pe mine mă sâcâia măseaua din ce-n ce mai rău, iar pe Zuzu răceala din ce-n ce mai neplăcut, singurul eveniment notabil a fost că, din Călărași, am luat trenul înapoi în București, iar singura chestie demnă de povestit e o snoavă relatată de tovarășul meu, care implică unul din antrenorii lui de ceva, un tub de fenilbutazonă și rămășițele acesteia prin anumite părți mai sensibile decât altele.
De-am fi trecut cu bacul la Călărași, am fi avut parte de ce urmează să povestesc, o tură prin Sud-Vestul Dobrogei, urmând fidel rama Dunării spre Cernavodă. De altfel, cea de-acum, parcursă prin 2019, este o variantă doar ușor modificată a traseului proiectat în 2011. Din 2019 și până acum multe s-au schimbat – cum ar fi multe drumuri cu asfalt excelent – și multe au rămas la fel, în speță căldura, umiditatea, țânțarii și una din marile rușini naționale – trecerea bacului.
Fiind o tură izolată, însă, necesitățile logistice se complică oarecum: tren până la Ciulnița, apoi încă unul până la Călărași, apoi retur cu trenul de la Cernavodă. Din fericire, Dănuț, cel cu care-am făcut bucata respectivă de traseu, a pus mașina la bătaie, deci n-am mai depins decât parțial de programul trenurilor: de la Ciulnița la Călărași, respectiv de la Cernavodă la Ciulnița.
Din Pantelimon am mai luat pe cineva, o cunoștință a lui Dan, deci ne-am făcut trei. Din păcate, nu mai țin minte cum îl chema. În tot cazul, într-o frumoasă și deja călduroasă dimineață de Iunie, treceam Dunărea spre granița de lângă Silistra, cu un prim segment de parcurs pe frumosul și nercirculatul DN3.
Din păcate, mănușile-mi lipseau – într-un moment de neatenție, probabil în timp ce verificam bagajul în gară, în speranța de-a se integra mai degrabă-n societatea noastră, mi le-a șutit de pe șa vreun oarecare dintr-un grup de conaționali ai monsieurului de Dimanche, grup ce ne dădea târcoale încă din tren. Aș fi preferat, dat fiind contextul, să fi luat orice altceva, spre exemplu GPS-ul, care oricum mi-a zburat de pe ghidon în aceeași zi, măcar nu mi-aș fi prăjit și năclăit mâinile-n ultimul hal.
Așadar, primii 20 de kilometri din totalul de aproape 100 fură de pe drumul național, bun prilej de-ncălzire și de constatare a faptului că s-ar putea să fi fost cam optimist cu cele propuse, dat fiind forma mea fizică și cei doi colegi puși pe-alergătură. Noroc cu terenul mai greu, potrivnic bicicletelor lor de șosea, m-am simțit și eu mai pregătit!
Cam în dreptul extremității insulei Păcului lui Soare, loc de chin (sub numele de Insula Zorelelor) pentru bunul Andrei Mladin, făcurăm stânga spre Canlia și de-aci o serie de drumuri comunale și județene care unesc satele din lunca Dunării, din care, de departe cel mai interesant fu între Izvoarele și Viile.
De fapt chiar în Izvoarele n-am ajuns: cu puțini kilometri înainte, am cotit spre Est, pe un drumeag ce coboară-n Satu Nou pe una din micile văi care se descarcă-n lacul Oltina, liman fluviatil format pe valea care coboară tocmai din Bulgaria, prin canaraua Dumbrăveni. Drumul spre Satu Nou, destul de rupt pe alocuri, nu părea chiar foarte circulat. Cu atât mai bine!
Ne-a lăsat pe malul stâng al lacului Oltina, pe care l-am ocolit pe la Nord, până-n satul cu același nume. Practic, jumătatea Nordică a lacului, care cred că merită un pic mai mult decât cele câteva ocheade aruncate către enormele faleze de loess și discreta, anemica vărsare-n Dunăre. Momentan trebuie să mă mulțumesc cu doar vreo trei fotografii, din fericire grăitoare.
În Oltina făcurăm o pauză de care-am tras cât am putut, intrând în vorbă cu câțiva săteni, din care unul și-a exprimat scepticismul că vom reuși să trecem de dealul ce trebuie traversat către Viile. Mare scofală nu fu, atâta doar că după o pauză așa lungă mi se dezobișnui fundul de șa și șaua de fund, rezulatul fiind c-am executat cățărarea de parc-aș fi-nghițit o umbrelă.
Dealul acela, plin de lanuri de grâu și combine care treierau muncitorește, ca-n timbrele vechi (până și coloritul era identic!), ar fi fost de-a dreptul poetic, de n-ar fi părut că toate grânele coapte din jur reflectă precum Arhimede lumina soarelui. Singurul element răcoritor fu luciul lacului Dunăreni, care se vedea aproximativ tangențial din anumite poziții cam ca un surâs de călău cumsecade.
Și când zic singurul, țin cont și de coborâre: aerul era atât de-ncins încât nici vorbă de răcoare, aerul cald pur și simplu venea mai repede spre tine, măcar te mai zvântai. Și da, m-a zvântat coborârea aia: la intrarea-n Viile, hai să vedem pe unde trebuie s-o luăm. Când cobor privirea spre ghidon, căutând conturul portocaliu familiar al GPS-ului… aoleu, tranzitorul, tranzistorul nostru japonez, Patraulea, unde l-ai pus, era aici, pe… era…
Cel mai probabil a zburat de pe ghidon și dus a fost într-unul dintre lanuri. M-am întors să-l caut, m-au ajutat și băieții, dar tot ce-am reușit să găsim a fost o oră-ntreagă irosită. Noroc că aveam traseul cât de cât în minte și, în plus, era oblu de-acu-ncolo – suficient să știi punctele cheie, Ion Corvin și Rasova.
Pe vremea aceea, drumul din Ion Corvin spre Cernavodă era o trosnitură uitată-n lucru. Anul ăsta, am găsit o splendoare de drum, fără prea multe nostalgii, lipsă datorată-n mare țânțarilor. Din Aliman, odată cu instalarea unei anumit tip special de epuizare, o falsă epuizare, atunci când corpul îți zice că nu mai poți, dar înseamnă doar că-ți zice să te duci să faci știi tu ce cu traseul tău, s-au instalat și țânțarii.
Și, cu toții știm, țânțarii e și ei oameni: pe lângă că sug sângele poporului, se bucură la sânge proaspăt. Păi prietene, când ai la dispoziție preț de zeci de kilometri vase garnisite cu sânge nemaisupt până atunci, nu te mai lași dus. Și nu s-au lăsat, nefiind intimidați de palme, de-njurături, de nimic.
În treacăt fie spus, dacă mi-am revenit din pasa asta proastă a fost dintr-un soi de disperare, fiind singura modalitate-n care am reușit să mai atenuez înțepăturile cațaonilor bâzâitori, măcar până-n punctul în care mă puteam minți că nu le simt. Ca o totală surpriză pentru cotraseiștii mei, și considerată nu-n mică măsură ca o sfidare fățișă, am dat un urlet ca turbat și-am zburat peste ultimele două dealuri de parcă abia m-aș fi trezit.
Plin de pișcături și cu fundul amorțit, intrai mai calm în Cernavodă. Mai aveam niște ore până la următorul tren, le-am zis lui Dan și-amicului său că dacă vor să caute ceva magazin, să caute. Eu am rămas locului și m-am întins lat pe betonul călduț al peronului, ațipind în câteva rânduri în spasme, cu coada ochiului la soarele ce-apunea traversând Dunărea peste podul lui Saligny. Ziua următoare am înțeles că statul român îl va soma pentru neplata taxei de pod.