Motto
Cum recunoști un pro-european? După trasoarele democratice cu care-și argumentează poziția în fața criticilor.
– Autor necunoscut

TL;DR
Pe scurt, da, Europa este o memă de proastă calitate, o copie xeroxată-n colțul străzii după tablourile satirice ale lui Ilf și Petrov, devine încet-încet fix iadul din care neironic susține că ne-a scăpat și-n care-a lăsat fără remușcări jumătate din continent preț de 45 de ani.

Pro-europenii, îngroziți de simplul act de-a fi contraziși, au darul de-a înțelege anapoda orice critică, mai lesne, mai repede și mai violent decât chiar Inchiziția (cu cât sunt mai blindați de educație, cu atât este mai rău) și, fiindcă nu au alt argument pentru a-și susține poziția debilă, amenință cu Rusia și denunță pe oricine nu-i de-acord cu ei drept fie extremist, fie iubitor de bocanc rus.

Un alt argument de kinogramă pe care-l aruncă, nu fără oarecare emfază teatrală, în timp ce-și continuă marșul ferm în pas de gâscă, este ce-am fi noi fără UE, adică fondurile europene, ceea ce după mine face parte din problemă, nu din soluție (cumva preacurvia pentru banii PNRR nu cred că mă încălzește cu nimic, având în vedere jihadul verzisto-fiscal de până acum și cel ce va să vie).

În treacăt fie spus, întrebarea de mai sus este una nu doar absolut corectă, ci și necesară. Iar faptul că nu putem răspunde altceva decât că ne-am duce dracul ne asemuiește mai mult cu un adolescent de treizeci de ani ce încă trăiește cu părinții, decât cu un tânăr de trezeci de ani pe picioarele lui.

Adică este în egală măsură problema părinților și a copilului ce trebuia să fie demult adult. Eu zic că poate am fi fost și mai bine după ce am fi fost extrem de rău: așa, doar s-a mascat cumva sărăcia și mizeria cu câteva cârje și-o mușama lucioasă. Ba mai rău, unul care depinde cronic de cineva, mâine va fi nevoit să depindă, tot cronic, de altcineva. Nu poți să-ți negociezi demnitatea dacă, parafrazând Filantropica, ți-au băgat-o deja alții-n poponeț; problema e că unora o simt adânc și, în loc să țipe, o vor și mai adânc.

Ca atare, fiindcă-mi place să-i văd făcând la gură spuma aia care valorează mai mult decât ei, să consolidăm aci toate motivele pentru care utopia lor cu steluțe pe fond albastru, pe care-o apără cu ieșiri isterice, este nimic altceva decât o cacealma comunistoidă.

–

Da, când ți se spune ce-ai voie să conduci și cât, când ți se spune cu ce-ai voie să te-ncălzești și cât, când ți se pun taxe pe carbon sub pretext de binele comun (și alte asemenea reglementări amuzante) este, stimații mei ursuleni, comunism. Puteți să-i spuneți și taxă de chiabur, așa se numea pe vremuri.

Da, cotele de muieret, lee-ghee-bee-tee-pluuus-pluuus și alte asemenea minorități, atât în administrație, cât mai ales impuse mediului privat, sunt, să nu vă surprindă, comunism. Prin decret special, slobozit direct de Ursula, bănuiesc c-o putem numi, prin definiție, democrație (a fost declarat armăsar, deși fusese toată viața iapă).

Da, când unica soluție pentru eșecurile statului este și mai mult stat, este comunism.

Da, tovarăși, în Europa care crede-n știință (lol!), așa cum produsul de vârf al industriei din România comunistă a fost Dacia 1310, ei bine, produsele de vârf sunt caseta de Cookie Consent, regulile Gee-Dee-Pee-Ree, studii despre ce spun porcii când grohăie, limitele de consum la aspiratoare, boxe, ace, brice și-alte carice. Cu atât contează pe piață și asta-i ghidează dezvoltarea.

Da, când statul îți spune cât ai voie să-ți ții proprietatea neocupată până să intervină el să-și facă mendrele este, ați ghicit, comunism.

Da, când duci campanii dușmănoase împotriva micilor întreprinzători, când îi bagi pe gât dosare digitale cu șină, și, mai ales când nu impui simultan limite similare-n funcționarea aparatului birocratic, este comunism, pentru că, nu-i așa, cel mai temut dușman al statului e cetățeanul care n-are nevoie de el.

Da, taxarea excesivă este comunism. Și da, SGR este taxare excesivă.

Da, atunci când statul împarte subvenții în stânga și dreapta după ce s-a asigurat că face cale liberă câtorva mari jucători din piață (beneficiari de facto ai acelor subvenții, la fel ca fondurile alea bune de la PNRR), stârpind cu nădejde și temei micul întreprinzător și eliminând drept urmare concurența, este, o să vă cuprindă mirarea aflând (dar aflați oricum), comunism.

Da, delictul de opinie de care se face vinovat oricine nu intonează Internaționala a III-a în UE Major, ultimii tăvăliți și ciuruiți cu gloanțe dum-dum pro-europene fiind cei care-au votat Nu la referendumul mamaiei Sandu, este o apucătură tipică dictaturilor, inclusiv celor comuniste și nu, o democrație reală nu are vot corect și vot greșit (desigur, toată lumea știe că-n Rusia procedeul este un blamabil exemplu antidemocractic, iar în Yevropeyskiy Soyuz este o bună practică democratică, nu? sau, mă rog cel puțin toată lumea care ori vrea musai, ori trebuie musai să creadă).

Da, la fel cum povestea Soljenițîn despre Rusia Sovietică, și-n Uniunea Europeană toată lumea minte de-ngheață apele despre orice.

Da, când ești forțat să treci totul prin bancă pentru a putea fi controlat mai bine, sub pretextului abuzului logic că, dacă n-ai nimic de ascuns, atunci n-ai niciun motiv să te ferești, credeți sau nu, este comunism.

Da, și pro-europenismul are apostolii săi proletcultiști, suprinzător (sau poate nu), unii răsăriți chiar din așchiile unora din vechea gardă care tămâia fostul regim comunist.

Da, când procedezi la fel ca dușmanul tău ideologic și folosești certificate pentru a condiționa libera circulație (berea se servește doar membrilor de partid!), forțezi supravegherea omniprezentă sub diverse forme și sub diverse motive, ori mai general spus, limitezi valoarea individului (spre binele lui!) la dictatele statului, suntem într-una din cele două situații:

– sau dușmanul tău nu-i diferit de tine și atunci, dacă tu ești democratic, este și el democratic;
– sau tu nu ești diferit de dușmanul tău și atunci, dacă el e dictator, și tu ești.

Da, este comunism atunci când impui autorizații absurde pentru absolut orice.

Da, prieteni, dragii mei prieteni, Uniunea Europeană este o cloacă imundă și duplicitară, condusă de o aristocrație birocratică ce nu-și poate nici întreține, nici justifica existența decât prin cât mai multe reglementări și, de rigeur, un dușman pentru arătat pisica de fiecare dată când cineva iese din linie (ori folosit drept cauză pentru propriile eșecuri).

Și, în sfârșit, da, euro-amici, dacă credeți că vă aruncați în brațele Bruxellezilor pentru a scăpa de Roșu-Împărat, atunci să știți că-n cel mai bun caz schimbați un tiran corupt (un moș senil cu apucături de țar) pe altul (o babă senilă care n-a avut nicio problemă să lase oamenii să moară de foame ca să-și încaseze comisioane pe sub masă de la producătorii de vaccinuri – da chiar, ce se mai aude cu procesul Ursulei?), iar în cel mai rău caz scăpați de dracu și dați de ta’su, că nu-i nimic mai crud decât omul vestic civilizat. Iar dacă nu credeți asta, mai citiți o dată ce-am scris în introducere despre ăia 45 de ani.

–

Unii din noi își doresc și altceva decât ori cu noi, ori cu ei: spre exemplu, cu niciunul, duce-ți-vă-nvârtindu-vă înapoi în oricare-o fi găoaza pământului din care-ați ieșit și unul, și altul. Asemeni lui La Montaigne (el să fi fost?), maxima pretenție pe care-o avem de la ocârmuire este să nu ne ia, nu să ne dea.