După trei zile, soare din nou! Dar doar pentru o zi.

Ziua 5

Ne-am trezit devreme, am strâns repede tabăra și am pornit-o amonte spre Cireșu. Drumul se-mpleticește aproximativ 15 kilometri pe valea Bahnei, plină de peisaje prăfuite, purtând totodată și-un aer un pic deprimant, de loc părăsit, oareșicum în ton cu zona Cerna-Sat de pe valea Cernei.

Spre peștera Topolnița

La pe-atunci noua cabană a Salvamontului am părăsit valea și drumul principal ce duce spre Podeni și-am urcat ultimii 3 kilometri spre Cireșu. Am luat masa de dimineață-n centrul satului, lângă o prăvălie mare cu rafturi mici și goale, contemplând divagațiile disponibile pe-acel platou, înainte de-a ne da de-a dura spre Severin.

Singurul instantaneu de pe valea Bahnei

Am ales un mic ocol către peștera Topolnița, traversată de râul cu același nume, aflată la 2.5 kilometri de sat. Traseul până la peșteră a fost bine marcat, găsind intrarea principală fără prea multă perspirație. Portalul enorm, mai mare decât cel al Ponicovei și, după gust, cu un plus ori o lipsă de spectaculozitate.

Poaiana dinaintea peșterii Topolnița

Pentru a-i trece pragul trebuie cățărați și coborâți niște bolovani și, probabil, mai lesnicios și mai sigur ar fi cu niște frângii, dar, cu puțină atenție și îndemânare, am răzbit și fără. Nu am explorat mai mult de 100 de metri, întrucât nu aveam lanternele la noi și, oricum, galeriile secundare sunt închise accesului public, peștera fiind declarată rezervație speologică. Ceea ce nu-mpiedică gurile rele să șușotească șoptind că unele cluburi speologice fac turism contra-cost. Noi, redacția, respingem ferm aceste acuzații.

Portalul peșterii Topolnița

Reveniți în sat, am dat cep șampaniei în cinstea primei avarii serioase: Alina tot făcea pană și, până la urmă, am realizat că-i din cauza jantei tăiate de saboții de frână rămași pe sponci metalici. Am improvizat o reparație dintr-un manșon confecționat din camera spartă și unul din leucoplast și, cu puțin noroc, am ajuns cu bine în Drobeta, după o coborâre superbă de pe dealul Motărăț.

Trecând pragul de bolovani

Rusi și Martin o luaseră binișor înainte și nu mică-mi fu surpriza să-i găsim mai jos, undeva înainte de Jidoșița. Martin, alb ca varul. Întrebai ce-i cu ei de nu-s încă-n Severin și Martin răspunse: speed, truck, curved, almost died, rostind cu un dialect de Hollywood specific est-europenilor. Mda, adevărul e că dacă eu am avut 70 la oră pe ultima coborâre, el cât o fi avut?

Privind din peșteră

În Turnu Severin ne întâlnim și cu celelalte trei echipe, aflate deja acolo, moment de maximă veselie pentru hoardele de țânțari lăsate acolo de Traian de când cu podul, găzduiți și ei în același cămin cu noi. Dincolo de țânțari, grija principală a fost reconstruirea roții amintite. Am fost îndrumat către magazinul Aer Liber (cred?) și, pe lângă că băieții s-au mișcat impecabil, ne-au făcut și un rabat frumușel.

Pe dealul Motărăț, spre Severin

Ziua 6

Ne-am unit cu echipa 4V, echipa Simonei, și-am continuat lejer pe malul Dunării. Am oprit la cula lui Tudor Vladimirescu din Cerneți, însoțiți în permanență de nea Gogu, un negustor de animale foarte din Șimian, care ne-a fost și ghid și pe care l-am întâlnit oareșicum din întâmplare.

Bikeshop Aer Liber

În jur de ora 15 am ajuns pe insula Ostrovu Mare și am luat prânzul pe mica faleză sudică a Dunării. Locul de campare l-am găsit undeva mai la est, la 6 kilometri de sat și vreo 2 kilometri de centrala Porțile de Fier 2, la liziera pădurii, chiar lângă drumul care ține parțial conturul malului sistematizat.

Pe lângă Ostrovu Corbului

Seara eu și cu Daniel am tras paiul mic și-a trebuit să plecăm în sat după mâncare. Și plecați am rămas: ne-am întins la vorbă și la bere cu proprietarul magazinului. Neavând semnal la telefon, nu am putut fi anunțați de golul din stomac al celor rămași. Neștiind, am mai desfăcut câte o bere.

Relaș lângă cula lui Tudor Vladimirescu

Ce am tot trăncănit? E greu de reprodus, de obicei, că se sare de la una la alta, un soi de istoric de flux de conștiință, iar omul se pricepea să povestească mai bine decât tot ce trece drept scriitor de valoare-n ziua de azi. Atât lucru vă pot spune, însă: e bine să mai întrebi oamenii cam cum a fost pe-acolo pe unde locuiesc ei, că poate mai prinzi un pic de smerenie și nu mai ai impresii despre ei din fața tastaturii.

Pe Ostrovu Mare, lângă sat

Întorși după două ore, colegii ne așteptau cu un foc de tabără de toată frumusețea, dar ceva-mi spune că intenția era de fapt să ne gătească pe noi acolo. Am mâncat repede și, fiindcă vântul devenea ceva mai puternic, am stins repede focul cu multă apă și ne-am culcat devreme purtați spre vise de șuieratul vântului și valurile Dunării înfuriate. Măcar nu de țânțari.

Lângă locul de bivuac

Ziua 7

Iar vânt, iar umed, iar vreme urâtă.  Am strâns corturile și-am plecat din nou la drum, despărțindu-ne doar 65 de kilometri de Cetate, punctul terminus al aventurii noastre. Afară de câteva magazine sătești, am tras și la centrala Porțile de Fier 2, unde-am fost invitați să vizităm și interiorul: sala mașinilor și panourile de control. Cald înăuntru, atât de cald încât afară părea iarnă când am ieșit (și era totuși miezul verii).

Solitudine

De aici am ținut un ritm alert până la Cetate, pe o ploaie mocănească și o vreme ce s-a răcit treptat, împărștiați pe 20 de kilometri. Ne-am întâlnit chiar la ieșirea de pe drumul principal cu încă două grupuri, conduse de Mircea, și am mers împreună către Portul Cultural Cetate.

Porțile de Fier II

Pentru restul grupurilor a urmat o săptămână de centralizare a rezultatelor, impresiilor și mici excursii locale. Eu, însă, presat cu munca, m-am tirat a doua zi, luând trenul de la Calafat. Măcar m-am ales și eu cu un ultim apus pe Dunăre, reeditat după foarte mulți ani.

Apus la Cetate