Chiar dacă e strâmtă, tot poți să bagi ceva-n ea (IX)

Un crivăț artrozat, anemic și sărăcit de inflație cobora despletit și încă zimțat peste Capitală și, odată cu el, indicația termometrului. Doar zece, hai doisprezece centimetri de zăpadă pe crăcile copacilor și nu mai jos de -15 de grade minima pe timpul nopții. Un pic de gheață la mal, nu mare lucru.

Finisând cel de-al doilea corp

Finisând cel de-al doilea corp

Eram pe la a treia mână de ulei, din… sincer nu mai știu câte, am lucrat fiecare piesă la culoare și, în orice caz, am și intercalat cu un strat aplicat cu pensula, ceea ce echivalează cu mai mult de o aplicare folosind cârpa. În orice caz, eram la a treia mână din să, zicem, o medie de șase straturi, la al doilea corp și așteptam să mi se-ncălzească uleiul pe micul calorifer electric cu care-mi dotasem camera de lucru, suficient cât să ție un 12 grade – cu mare caznă strânse – peste zero în zilele geroase.

Cuierul, finalizat

Cuierul, finalizat

Terminasem și montasem primul corp, precum și cuierul, și mă bucuram că mă pot mișca o idee mai bine, nemaiavând senzația aceea că mereu pășesc printre șiruri de veselă deopotrivă de prețioasă și de sensibilă, tot căznindu-mă să manipulez piesele astfel încât să nu le avariez.

În același timp, n-aveam niciun pic de tragere de inimă, din varii motive: pe de o parte, mă ajunsese rutina și, de obicei, spre finalul unui proiect, când mai totul e repetiție de-ți crâșcă dinții, anevoios poți aduna voință și răbdare să-l poți duce la final; pe de altă parte, când ești pe cale să termini ceva ce ți-e drag, cu un ochi plângi și cu altul râzi – e și bine că te poți bucura de el, e și mai puțin bine, din cauză că truda-n sine per total a fost partea cea mai dulce.

Primul corp, detaliu dreapta jos

Primul corp, detaliu dreapta jos

Uleiul acela miroase foarte frumos, iar odată încălzit parfumează toată camera. Dar, și mai important, intră mult mai bine-n suprafață și se usucă rapid, motiv pentru care-am putut lucra suprafețe mai mari într-o singură zi. Am ezitat să șlefuiesc după fiecare strat și-am preferat să mă orientez după cum se așează – în general, am constatat că, odată ce nu mai e absorbit, au fost necesare aproximativ două straturi pentru a nivela o față șlefuită.

Primul corp, detaliu coloană polițe și dulap

Primul corp, detaliu coloană polițe și dulap

Aplicat cu cârpa straturile sunt foarte subțiri, atât de subțiri încât abia dacă se cunosc și asta taman după vreo două zile, când încep a se solidifca definitiv, proces altminteri îndelungat. Ca atare, când am terminat cel de-al doilea corp, primul arăta cu totul diferit, câștigând o profunzime incredibilă, punând în valoare diverse zone din diverse poziții, cam ca riglele acelea cu două figuri, una vizibilă din dreapta, alta din stânga.

Primul corp - detaliu interior

Primul corp – detaliu interior

Încurajat de rezultatul anterior, am luat uleiul de pe radiator, l-am reamestecat – trebuie amestecat foarte des când e frig și chiar măritat cu un pic de diluant (dacă nu există unul pus la dispoziție de fabricant, s-ar putea încerca diluant ordinar) – întinsei o cârpă proaspătă ca-n putineiul cu smântână și m-apucai să-l aplic. Mult mai plăcut decât cu pensula, nici nu lasă reziduu uscat dacă insiști, dar adună mai mult la-ncheieturi, mai cu seamă la colțuri.

Primul corp - aproape de finalizare

Primul corp – aproape de finalizare

Faptul c-am petrecut mai mult timp șlefuind elementele componente a produs o culoare mult mai uniformă decât prima tură. Din păcate, pe la îmbinări, precum și-n jurul cepilor aflați în poziții mai dificile, au rămas multe zgârieturi și-acele cozi de purceluș ce trădează o tehnică-n cel mai bun caz aproximativă. Per total, însă, m-am declarat mulțumit.

Primul corp - văzut din față

Primul corp – văzut din față

Peste alte șase zile am instalat și cel de-al doilea corp, prilej pentru a reconsidera și amenda mental tehnica folosită: ar fi trebuit ca găruile pentru șuruburile de-mbinare să fie cu 2 mm mai largi astfel încât să pot trece șuruburile și alinia ulterior mai precis. Așa cum am procedat, cu găurile suficient de mari numai cât să accepte cămașa piuliței, a fost un coșmar să le aliniez la minimetru într-o poziție dificilă și cu un perete neuniform.

Încă șapte zile și toate trei erau montate, schimbat era și corpul de iluminat din debara, mai rămâneau doar ușile, a căror finalizare, inclusiv cu montarea accesoriilor – butoni și guri de ventilație – au durat tot atât.

Corpul doi, la rând...

Corpul doi, la rând…

Rămânea o problemă… preocupat mai degrabă de proporționare, uitasem complet să verific dacă al doilea tronson era la nivel cu primul – cu soldatul universal – și-a ieșit, din fericire, mai scund. Spun din fericire deoarece, dacă era mai înalt, situația s-ar fi dovedit mai greu de remediat. Așa, doar am creat un profil decorativ montat sus, aducând astfel cele două tronsoane la același nivel vizual.

Văzut și din unghi opus

Văzut și din unghi opus

În final, fiindcă e totuși vorba de mine, evident că trebuia să dau măcar o gherlă mică, simbolic, un soi de autogol de onoare. Iată ce făcui: când fu să plec cu prima ușă de jos, reglai distanțierul șablonului de montaj mai sus c-o unitate și n-am realizat decât după ce-am montat a doua ușă, căci a treia pleca mai de sus decât trebuia.

Și din spate...

Și din spate…

Teoretic, n-ar fi fost o tragedie s-o iau de la capăt. Practic, mi-a fost milă să ciuruiesc lemnul în plus și, ca urmare, m-am mulțumit să reglez balamalele-n jos atât cât au avut cursă și le-am lăsat așa. Cea mai de sus ușă trece de plafonul corpului cu câțiva milimetri, însă arată mai degrabă insolit decât neplăcut, odată ce-am montat profilul nivelator.

Detaliu îmbinare

Detaliu îmbinare

Nu au trecut decât șapte luni de când m-am apucat până am dat lustrul final ca de inspecție și-am tăiat și așezat covorașele de protecție. În final, numele dat a-priori, Favella, s-a infiltrat în toate etapele și fibrele rezultatului final, cu mai mult stil, însă – îmi place în mod deosebit partea stângă, cea cu polițele, cu silueta ei de schooner vechi și prețios.

Strict rațional vorbind, nu este soluția cea mai optimă, nici măcar marginal optimă, pentru problema exploatării corespunzătoare a acelui spațiu, dar… doar dacă unica pricopseală e, într-adevăr, strict organizarea.

Corpul trei... de sus

Corpul trei… de sus

Avem evident de-a face cu o salbă de alte mici și mari foloase, unele cuantificabile, altele necuantificabile, iar aici rațiunea-și atinge limitele. Per total, mă simt bine odată ce duc la bun sfârșit un așa proiect, poate mai bine decât dacă aș rezolva o problemă complicată-n cod; în orice caz, un alt fel de bine, când te dedublezi și stai și privești rezultatul din depărtare, cam ca David Niven și Gregory Peck la finalul Tunurilor din Navarone.

Și din față...

Și din față…

Și mai e și o mică addenda: sustenabilitatea pe care-o trâmbițează bieții pro-europeni cu capul borcănat de prea multă educație nu vine adusă-n coșniță de organizații supra-statale și entitățile private ce le ung rotițele, că ajungi să ai periuță de dinți cu inteligență artificială, fără să poată rezista nici măcar termenul de garanție.

Și ușile...

Și ușile…

Vine din mai multă implicare-n relația cu lucrurile, implicare de dorit și de găsit aproape exclusiv la micii jucători; de-și procură singuri ce-ai nevoie ori de fac și pentru alții, n-au luxul unui serviciu de felații cu clienții în spatele căruia să se ecraneze și să-și numere prisosul de paralele. Dar, așa cum am sugerat anterior, de-aș fi operat exclusiv în limitele rațiunii, aș fi rămas demult țintuit locului.