Era nici șapte jumate și soarele ma scosese deja din cort. Avusesem o tentativă de trezire pe la șase, însă, cu toată orientarea estică, am spus pas răsăritului și-am mai dormit o oră. Și-aș mai fi dormit o țâră de nu s-ar fi-ncins atât de rău. Din fericire, soarele timpuriu și vânticelul care se perinda pe vale ne-au lăsat corturile perfect și plăcut uscate.

Urcând din căldarea Zârna

Sub imperiul unei singure constrângeri – o furtună prognozată-n jurul orei 14 – am tras un pic mâța de coadă, cu un mic dejun copios și două cești de nes preparat tare ca oțelul Krupp, până să strângem corturile și s-o luăm din loc cu planul de-a ne abate mai întâi pe deasupra unuia din lacurile vecine, într-o căldărușă sudică tributară tot văii Zârnei și-apoi de-a coborî nu pe valea Zârnei, ci pe valea Leaotei aflată cale de-un pârleaz spre Vest.

Emisarul lacului Zârna

Căldarea Zârnei, în lumina placidă a sfârșitului de dimineață, etala o cu totul altă față decât în ajun: limpede și îmbujorată la față, adiind a muiere tânără ce miroase a flori proaspete de smirdar, în haine curate de duminică și numai bună de iubit, plutind în afara oricărei promiscuități.

Pârâiașul pe lângă care am urcat

Apropo, dau aceste flori o dependență greu de înțeles (nu că dependența ar fi în general ușor de înțeles!) prin aceea că lași totul când le vine vremea și tragi ca un catâr până-n tăriile munților doar pentru a le sorbi din priviri și a le inhala mirosul vag de vișine, atât cât îi capabil să bunghească un nas fonfăit ca al subsemnatului.

Același pârâiaș, privit în aval

Percep mirosuri atât rar și atât de atenuate – și aproape mereu c-o oarecare întârziere – încât, pe lângă că-i o sărbătoare când simt ceva, niciodată nu pot fi sigur, nici măcar de propriile pârțuri, oricât ar fi de pestilențiale, însă, și de-am scoate olfactivul din ecuație, acolo sus, printre acele tufe-n floare nimeni nu poate fi trist, la fel cum nimeni nu poate rămâne treaz.

Pe culmea Leaota

Am apucat în sus pe versantul drept geografic, de-a lungul unui mic canion asimetric format de-un pârâiaș pleznind de sănătate, trăgând spre culmea ce desparte Zârna de Leaota. Povârnișul este îndurător și permite improvizații. În același timp, căptușeala luxuriantă de rhododendron le și justifică.

Lacul Jgheburoasa

Din firimitură-n firimitură de potecă, ajunserăm în mica-nșeuare de unde se coboară la fel de lesnicios în căldarea Leaotei. Înainte, totuși, ne-am abătut numai un pic, până-n punctul din care se desprinde piciorongul ce formează căldărușa amintită, aninată mai sus ca Zârna, unde se ascunde micul lac Jgheburoasa (Jgheburoasele?) însoțit de ochiuri adiacente, probabil temporare.

O ultimă privire spre lacul Zârna

L-am inspectat doar de sus și ne-am întors. La prima vedere, oferă posibilități de bivuac (nu sunt teribil de sigur vis-a-vis de sursele de apă altele decât emisarul lacului), într-adevăr, cu loc de manevră mult restrâns, ceea ce, de altfel, constituie tot farmecul unui refugiu pentru suflete rătăcitoare.

Începutul coborârii spre valea Leaota

Ne-am întors pentru a coborî, nu înainte de-a mai arunca un ochi înapoi spre Zârna cea-nconjurată de mici smârcuri și alimentată de multiple tentacule de jur împrejur, ținând atât cât îi trebuie pentru ea și, precum un înțelept pe jumătate smintit, dând prisosul mai la vale; de sus, aduce oarecum a frunză de zârnă. Norii de ieri se-ntorseseră și ei, dovedind irefutabil că prognoza vădește un sâmbure de corectitudine.

Acolo jos trebuie să ajungem

Cred că șaua ce tocmai părăseam seamănă, măcar în spirit, cu amplasamentul fictivei fortărețe Bastiani, un gând ce m-a lovit din prima, refuzând să mai plece. Oh, nu-i niciun deșert al tătarilor în imediata apropiere, dar mai jos e o stână părăsită și cine zice că aceea nu-i hanul unde așteptarea bravului Drogo a luat sfârșit?

Lacul Geamăna de Jos (?)

Mai multe rămășite de poteci converg în valea Leaotei, foste trasee ciobănești ce străbat complexul de căldări dintre vârfurile Dara și Leaota, zonă foarte adecvat numită Hârtoapele Leaotei, datorită multitudinii de forme de relief negative împrăștiate peste tot, adâncituri ce-au dat, desigur, naștere multor lacuri.

Punctul de trecere

Nu le-am vizitat, nici n-am fi avut timp – adică nu mi se pare o aventură pasageră, ci, la cât e de întins tabloul și la cât de multiple sunt posibilitățile, un demers bine închegat necesită mai multe zile – singurul văzut de-aproape fiind, dacă nu mă-nșel, Geamăna de Jos, ocolit ușor pe la Sud.

Descățărarea pare neverosimilă în acel punct, căci panta e agresivă cu apucături prăpăstioase. Râul însăși formează o serie de cascade ce-și împart diferența de nivel de aproximativ o sută de metri. Între două cascade, totuși, după o voltă sumară spre Vest, piciorul omului a găsit o palmă de pământ ce leagă un tăpșan înierbat de-un intermezzo-n stil allegro ma non-troppo descris de versantul stâng geografic, iar pe-a cea palmă, pășind cătinel peste pârâu, cât să nu ne dăm de-a dura, ne-am scurs și noi.

Trecerea, în ansamblul ei

Renato a tot încercat să mă prevină că-i o trecere foarte dificilă și mă pregăteam pentru ce poate fi mai rău, însă n-a fost cazul. Adevărul e că poate fi dificilă și chiar periculoasă: după cum se vede și din fotografii, matca Leaotei este suficient de adâncă încât să strângă multă zăpadă și s-o ție acolo mult după ce i-a venit sorocul.

Știu că am trecut pe-acolo, dar nu-mi vine să crez

O palmă de zăpadă rămasă în acel punct de trecere ori o halcă desprinsă mai de sus poate face viața mai amuzantă ori mai tragică. Sau o poate la fel de bine curma de tot de orice fel de suferință. Mă rog, nu-i cazul să fim prăpăstioși, deși terenul este, la fel cum nu-i cazul să fim nici imprudenți.

Doi emisari pe versantul drept

După ce-am traversat, ne-am tras mai hacana și-am făcut o mică pauză de masă. Traverseul ce-ncepe acolo e un foarte bun punct de belvedere spre salba de cascade și spre emisarii ce brăzdează stâncăriile și jepăraia versantului drept geografic. Merită să te oprești mai des de-aici în jos, așa cum merită să-ți vezi de drum (iar dacă nu te-ai mai opri atunci degeaba ai pleca la drum).

Bordeiul de stână

Poteca urmează-n mare culoarul liber din preajma albiei râului. S-a mai șters din teren și părea, la momentul respectiv, nebătută de ciobani de măcar trei sau patru ani. Nu-mi dau seama ce i-a determinat să plece, or fi îmbătrânit ori s-or fi prăpădit și-alții nu s-or mai fi găsit să strunească oile. Și nu durează mult până se șterg urmele, doar câteva strofe.

Ce-a fost mai greu a trecut

Sus mai dăinuie un bordei măricel de stână lipit de-un bolovan, iar până mai de vale, ca un fum, suie drum neterminat. Smuls muntelui cu excavatorul, cred că ar fi trebuit să lege stâna din vale de-acel bordei. La fel ca drumul, și bordeiul e nemântuit, având un aer că mintenaș se-ntoarce stăpânul de-aiurea: înăuntru încă se află un snop de tablă pentru acoperiș ori pereți, diverși pari, lemne relativ recent tăiate, tinichele ca de bâlci și chiar o lanternă sănătoasă c-o rezervă sigilată de baterii. Acum pe toate trei – bordei, drum, stână – le troienește vremea.

Casa stânii, de-ar fi fost mai mare, ar fi fost han ori pensiune. E bătrânească, durată din bârne, nu din panouri-sandviș, cu acoperiș parte de șindrilă reparată cu folie, parte din tablă, parte din aer chior, extinsă în două etape și-apoi lăsată baltă. Și extrem de fotogenică, fie c-o vezi din vale, fie c-o vezi din deal.

Drumul

În ceea ce socot că-i odaia principală, a cărei intrare-i marcată c-o sticlă ajunsă loc de răstignire pentru o biată libelulă uscată, într-un colț format de două priciuri late, pe o masă cu mușama improvizată și curată, ne aștepta un prânz-dejun clasic: patru ouă, măsline, castraveți, două cutii de pateu nedesfăcute și o pâine aproape-ntreagă. Cine știe de cât timp? De cu iarnă, de cu toamna ori de vara trecută?

Stâna Leaota

Pateul era încă valabil, măslinele cică expirau în 2026, pâinea avea termenul în toamna de dinainte și, în microclimatul favorabil delimitat de ambalajul său, o colonie de mucegai încerca să-și croiască un rost pe lume. Aveam încă suficientă mâncare, așa că le-am lăsat și noi pentru cine-o veni-n urma noastră, cum probabil le-a lăsat și cel ce-a suit acolo cu prisosul în spinare.

Lângă stână

Având burțile puse la cale, ne-am avântat în pădure călcând alene pe drumul aspru, accesibil doar celor mai ambițioase mașini și celor mai voinice și aventuroase mârțoage. Rampele sunt construite oblu, explicit, fără perifrază, iar apa ploilor a tot săpat în ele până le-a dezgolit. Un gând fugar, un ochi aiurea și numaidecât te poți da de-a berbeleacul.

Hai la muncă

Nu sunt poduri. Apa se trece-n repetate rânduri direct prin albie, iar curentul poate fi destul de puternic. În acel început de Iunie, traversarea torentului vârtos a fost o desfătare, eu unul nici nu m-am mai descălțat, desigur, având și certitudinea că numaidecât ajung să mă schimb în haine și-ncălțări curate și uscate. De altfel, având labele cam înguste, îmi e mult mai lesne să-mi țiu echilibrul cu bocancii.

Hai la masă

La una din aceste traversări, râul a făcut una mai așa și, în loc să-și ție matca, a luat-o pe drum, lăsând drumeților matca sa la schimb. Nu crez să mai părăsească noul parcurs, la cât de hotărât l-a adâncit, ba are să-și invoce dreptul de proprietate asupra vechiului vad atunci când n-are să-și mai încapă-n piele de trufie.

Moda-i trecătoare

Până să dăm în drumul forestier am aflat într-o mică împoienire un sălaș vechi cu acoperiș nou. Probabil un punct intermediar, adică, judecând după anexe (inclusiv șoproanele acelea sub care se mulg oile), nu doar de pe-o zi pe alta cât să ajungă la stână, ci ca o modalitate de-a urca mai devreme până unde s-a topit zăpada și-a dat iarba.

Rocada

Ei, și-ajunserăm și la mașină. La canton, la fel ca-n ajun, nu se simțea nicio mișcare. Ne-am schimbat, am lăsat mașina să se răcească un pic și-am scos din bagaj, protejată de-o folie de supraviețuire și-un vraf de boarfe, o sticlă nedesfăcută de apă minerală Borsec, de un litru jumate.

Încă un prag de coborât

Este satisfacția mea cea mai vinovată după o drumeție și, simultan, singurul mod eficient de-a-mi domoli setea la final. Desfăcui dopul, îi rupsei cu ură proletară ombilicul reglementar și lăsai licoarea să se scurgă gravitațional prin esofag. Era încă suficient de rece.

Sălașul intermediar