Savuram una din ultimele gutui cu care bunul Dumnezeu ne-a cadorisit în această toamnă – două luni am tras de ele, seară de seară câte una – în timp ce lecturam relatarea tovarășului Lokomotiv (îmi permit apelativul deși nu-l cunosc personal, în virtutea unei sincere aprecieri pe care i-o port) vis-a-vis de o excelentă cină pregătită-n familie.

Cu un mic coniac

Și, cum uneori plantele (și stimulii) se aliniază, vizionasem cu o zi înainte Irlandezul lui Scorsese și încă-mi persista pe limbă gustul cărnii de vită din scena împrietenirii dintre Brici-Slăbete și Fane Șiranu’. Nu ai cum să urmărești acea scenă și să nu te topești de foame și, mai cu seamă, de poftă de-un hartan de vită (că doar nu de lobodă; de altfel, o atitudine extrem de anti-europeană).

Din păcate pentru mine, n-am mai găsit la Kaufland acel antricot de vită – fie că le-a cumpărat Lokomotiv pe toate, fie că cititorii lui au dat buzna și le-au cumpărat ei-înșiși pe toate, bref e că au dispărut. Totuși, cum pofta nu se dădea bătută, nu m-am dat nici eu și m-am reorientat, oarecum la risc, cumpărând tot un rib-eye de vită din Argentina, tot maturat, tot 30 zile, de la Meat Revolution.

Aici se opresc asemănările, căci, în primul rând am pasat nevestei sarcina pregătirii – am răbdare cu multe activități casnice, iar gătitul nu e una din ele. Le-a pregătit bine făcute, cu două feluri de cartofi, albaștri și roșii, iar de partea băuturii, cu toate că probabil un whiskey ar fi fost mai potrivit, aveam poftă mai degrabă de un coniac.

Fiind însă prânz și fiind nevoit să-mi fac de lucru cu mașina prin oraș, întru eterna oftică a provincialilor care-și fac și ei de lucru cu mașina prin Capitală, am reținut gustul fripturii în memoria gustativă de medie durată și l-am băut pe seară, dintr-un pahar cu valoare sentimentală, pe care unii l-ar putea considera potrivit. Înainte să mi se atragă atentia: thank you, but I prefer it my way.

Da, mi-am zis, un whiskey ar fi fost mai potrivit, punând gând rău unei sticle de Glenmorangie. O cumpărasem drept plocon de sărbători pentru un client, dar, fiindcă a ales să fie țigan pe o problemă fără miză, am fost și eu țigan și-am păstrat sticla pentru mine.

Am fost extrem de mulțumiți de prânzul pregătit și, în ciuda prețului într-adevăr prohibitiv, a fost mult mai convenabil decât dacă am fi consumat același gen de prânz în oraș, minim de două ori mai ieftin, bașca faptul că n-am mâncat o carne atât de bună nici în locuri cu oarecare pretenții. Și asta nepunând la socoteală prețul băuturii.

La multi ani!