După ce s-a mai domolit căldura, iar asfințitul începe-a se pripi, adică odată cu mijlocul lui Octombrie, frunzele foioaselor sunt numai bune de cules și schimbate cu bun profit la casele de amanet. Soarele se uită către pământ un pic mai în câș, făcând nu doar de-o lumină inaccesibilă vara, ci și de-un joc de lumini și umbre coregrafiat cu-ndemânare.

Pe sub Șirul Stâncilor

E păcat de Dumnezeu să stai în casă pe o așa zi. Până și bulevardele mari ale Bucureștiului au câte ceva unic de oferit, însă, cu o zi-ntreagă la dispozitie și, în funcție de predispoziție, se poate întocmi un rețetar mai condimentat la – pentru drumețul matinal – puține ore de Capitală. Opțiuni sunt multe, iar de data asta am ales din nou Piatra Mare, pe un traseu ușor diferit.

Începutul urcării pe Poteca Țiganilor

Plecai tot de la Dâmbul Morii, alegând să urc în primă fază pe vârf, trecând pe la cabană, pe Poteca Țiganilor și pe sub Șirul Stâncilor. Cu toată spectaculozitatea punctuală a văii Șipoaia, concentrată în canionul Șapte Scări, Poteca Țiganilor – Punct Roșu până la intersecția cu Banda Albastră dinspre Bunloc – este o variantă mai bine dozată, inclusiv ca efort, și nu atât de circulată. Deși pur subiectiv, aș zice ca-i și mult mai frumoasă și aproape de drumeția montană ideală, dacă există așa ceva.

Unduiri

În formație one-man-show, lăsai Nărăvașa pe o uliță lăturlanică din Dâmbul Morii și pornii ca din pușcă. Abordarea se dovedi optimistă, întrucât mi se tăie după cel mult un kilometru, unde-ncepe a se-nfiripa meșa de pădurice de pe cracul acela. M-am oprit un pic, sorbâcâii niște apă, băgai sub nas un sandviș din cele șase pregătite de nevastă-mea și-o luai din loc.

Cu efortul redozat, a mers mult mai bine, afundându-mă de-a dreptul într-o pădure de manual. Cărarea urcă pe culme sincopat și în sughițuri, adică alternează praguri abrupte cu zone de platou ori inspirate pasaje-n traverseu pe curba de nivel.

Eclaturi

Un prim prag mai consistent se conturează acolo unde traseul taie o împoienire ce-aduce mai degrabă a efect de drujbă. De sus venea o familie plecată probabil cu noaptea-n cap, căci se și-ntorceau. Apucaseră oblu-n jos, pe lângă liziera pădurii, unde poteca este foarte bine conturată. Cu puțină atenție, intrând și ieșind din pădure, există o variantă în serpentine, oare chiar marcajul original?

Punct de alimentare, nu mai țin minte exact pe unde e

Am urmat-o pe aceea, stârnind mirarea familiei: odată ce ne-am salutat m-au întrebat de ce tot intram și ieșeam din pădure și le-am zis de alternativă. Fiind pe la jumate, mi-au urmat exemplul în timp ce eu mi-am continuat slalomul. Din păcate, taina serpentinelor a fost cu puține excepții dată uitării, multe trasee turistice montane tăind otova-n sus și suferind consecințele de rigoare: rădăcini dezgolite și alunecoase ori șleauri găunoase.

Pe sub Șirul Stâncilor

În ciuda titlului, de fapt pădurea nu era încă pe deplin înruginită, ci pote doar o treime. Senzația era, totuși, fix de… Scrooge McDuck înotând în bazinul său privat cu bănuți de aur, în mare parte mulțumită luminii calde și coronamentului în plin proces de știrbire și mult mai permisiv drept urmare.

Fanta de lumină

Nici mama filtrelor nu-i capabilă să producă un asemenea efect menit să te scoată din tine, ca să zic așa; un soi de drog și sedativ ușor, te face să mergi fără socoteală ca-n pragul somnambulismului, deloc diferit de ciudata lumină din Stargate SG-1, S04, Episod 18, numit sugestiv „The Light”. Poate că acel goa’uld a mers și el toamna prin Piatra Mare.

Scobituri

În zona numită Șirul Stâncilor, odată cu schimbarea temperaturii cu multe grade-n jos, vegetația se metisează și ea cu inserții considerabile de confifere. Așa zisul șir cred că de fapt e o stâncă neobișnuit de lungă, cu vădită ambiție artistică, împădurită pe deasupra și tivită c-o potecă generoasă susținut povârnită.

În strunga formată de stâncă și vârfurile coniferelor intră o fantă de lumină (sic!), o fereastră către depresiunea Brașovului, învăluită într-o pâclă așezată-n straturi vâscoase, provenind, suspectez, nu doar de la poluarea industrială, auto ori de la încălzirea în regim privat folosind centrale pe gaze, având cu siguranță și o componentă ideologică originând de la Sistem-Lorzii formării de opinie rezidenți acolo.

Flori la intrarea-n Peștera de Gheață

Aflat într-o rară dispoziție socială, posibil încurajat de prisosul de căldură venit dinspre drumeții întâlniți, m-am întins la vorbă cu fiecare, ne-am fotografiat reciproc, am schimbat glumițe de iarmaroc ori gustări. Anumite trasee predispun la așa ceva, la fel cum altele, ei bine, uneori reclamă un puternic concurs al imaginației pentru a introduce în ecuație un factor uman fictiv, precum bâlciul din snoava cu boierul și țiganul.

Înapoi spre cabana Piatra Mare

Cu puteri redublate, am ajuns numaidecât la intarea-n Peștera de Gheață, deviind de la planul inițial. Nu am intrat, însă, întrucât lățimea redusă necesită manevre executate cu grijă și mi-era teamă că nu mă voi încadra în timpul rămas până la chindie.

Pe Drumul Familiar

O boare extrem de rece străbătea din prohabul deschis în imensul bloc de calcar pripășit în coasta Pietrei Mari. Câteva flori primăvăratice, mov-albăstrii, păzeau intrarea sfidând răceala exhalata de genuni ca de-un bolnav de oftică. E un bun loc de pauză și m-am conformat: după o luptă sumară și deloc eroică, alt sandviș și-a găsit sfârșitul acolo. A căzut eroic alături de ultima cinzeacă de nes.

Cabana Piatra Mare – detaliu

Am scrutat intrarea atât cât s-a putut face lesnicios și-am croit-o spre cabană, mânat de foamea păstrată pentru ciorba de cartofi cu tarhon. Un loc cochet, curat, înainte de pandemie se oferea și cazare și se putea servi (cui?) masa și înăuntru. Acum nu mai știu ce statut are, nu am mai fost acolo de când cu tura de față, deci de aproape șase ani.

Stâncării în drum spre platou

De la cabană am suit pe platou, iar în jurul orei trei, când atmosfera golului alpin semăna cu un lan de grâu pârguit, puțin palid, puțin trist, mă întindeam pe-un tăpșan sub vârf, ronțăind un baton de cereale cu cacao și 30% proteine, compus din: cereale extrudate, proteine din lapte, unt de cocos, cacao cu conținut scăzut de grăsimi, maltitol și îndulcitor natural Stevia, o rețetă balansată, utilă și plăcută atât celor mici, cât și celor mari în necontenitul proces de creștere.

Ieșirea-n platou

Mulțumit de cer, de aer, de vânt, am ațipit vreo 15 minute cu ruscascul sub cap, fiind trezit de ceasul meu ieftin Geonaute și, aparent, imposibil de distrus. După doisprezece ani și câteva schimburi de baterii, încă dă ora exactă în materie de timp. Cum mă hotărâsem să cobor prin canionul Tamina, erau două necunoscute:

– dacă stâna de sub Coada Pietrei Mari mai era activă și cât aveau să mă rețină dulăii de-acolo pentru dulceață și cafea;
– dacă aveam să găsesc vreun ia-mă nene înapoi la Dâmbul Morii.

Răspunsul la prima necunoscută a fost: nu, stâna nu mai era activă. La al doilea, cel mai probabil, tot nu. Ca urmare, m-am pripit la vale, de era să-mi rup în repetate rânduri gâtul prin șleaurile din cărare, încă umede și alunecoase (probabil perpetuu umede și alunecoase), ajungând rapid în buza abruptului calcaros unde se-ascunde canionul Tamina.

Pe platou

Este amenajat, infrastructura fiind pe-atunci parțial nesigură: unele scări nu mai erau complet prinse-n stâncile din jur, nici măcar ele însele complete. Cu grijă și atenție, am putut coborî fără emoții, deci nu știu dacă planurile de antropizare excesivă, denumită eufemistic (și umblând un pic cu șoalda) amenajare, sunt musai necesare ori măcar oportune: o simplă reasigurare ori înlocuire a elementelor avariate ar fi suficient.

Intrarea-n canionul Tamina

Valea seamănă, la proporții mai mici, cu canionul Horoabelor. Mă întreb dacă patronimul acelei văi din Bucegi nu vine de fapt de la vreun substantiv comun, poate horoabă, eventual provenit din verbul a horobăi = a se învârti de colo până colo, făcând mai mult zgomot decât treabă? Cum așa se prezintă situația-n teren – apa se plimbă de colo color făcând mai mult zgomot decât treabă – o legătură o fi.

Minicascadă în canionul Tamina

Chiar cu prima cascadă apa se avântă tinerește-n jos, din loc în loc săpând scobituri în versanți. Coborârea fu scurtă și intensă, pereții sunt extrem de apropiați și, umeziți de apă ori de condens, reușesc să ghideze cu iscusință lumina soarelui, irizând plăcut un spațiu altminteri umbros și rece.

După cinci cascade, ieșii din nou la Banda Albastră și-o tăiai la vale pe plictisitorul drum forestier Tamina, apoi pe și mai plictisitorul DN1. Cum intuiam, n-am prins nicio ocazie. Studiind mersul trenurilor, rezultase că mă aflam cum nu se poate mai ferm înțepenit între două personale. Să-l aștept pe următorul, plus drumul în sine, mi-ar fi luat mai mult decât pe jos. Deci… pe jos, în ritm cazon ca de inspecție.

Fost drum?

Mi-am găsit barcazul încins și, cât l-a răcit sistemul automat de climatizare, am băut câteva ultime guri din apa rămasă, m-am clătit cu restul și, drept răsplată pentru o drumeție reușită, drept răzbunare pentru batonul proteic și drept antidot pentru traficul în formare, alesei să cobor în Săcele, unde, la resturant Hanul Domnesc, am ras o friptură de vită, un ștrudel cu înghețată de vanilie, două cafele tari și două limonade, fiind necesar să conving în prealabil chelnerul că nu fac mișto de el.

Drum forestier Tamina

Mă-ntorsei pe DN1A, nici liber, nici asfixiat, traficul fiind tulburat doar de grăbitul ocazional ce executa câte o depășire la limita legalității și dincolo de ea, urmând ca acasă, probabil, să urmeze exemplul altor giboni ca el și să propună gloanțe pentru cei ce merg încet, să ceară respectarea cu strictețe a regulilor de trafic și să-i acuze de lipsă de creier pe cei ce-l trag de mânecă. Doar parte a unei bătrâneți urâte și precoce, însoțită de-o agresivă chelire mentală și sufletească.