Erau o vreme, prin 2012, când Drumul Național 15, între Poiana Largului și barajul Bicaz era doar prost. Zece ani mai târziu, nu mi-aș fi trimis nici dușmanii până acolo, nici măcar cu bicicleta, dar, fiindcă m-a împins nostalgia, am înghițit gălușca și-am continuat spre Borsec. Mai bine m-aș fi abținut!

Cheile Bicazului
Desigur, suprafața drumului, de gropi alternate cu puțin asfalt, n-a împiedicat șoferii aparținând diverselor categorii – cei ce nu-și plătesc singuri mașinile ori cei făcuți din bani – să mă apostrofeze că merg totuși cam încet. Mulțumesc de carne, mulțumesc de-ncurajări, prefer totuși să-mi mai folosesc autovehiculul și mâine.

Lacul Izvorul Muntelui, practic către locul de bivuac
Însă excursia de-acum doi ani prin acele locuri mi-a adus aminte-n cascadă de variile perindări prin măruntaiele Orientalilor, inclusiv de tura, incomplet povestită, a traversării aproximative de la Baia Mare la Buzău. Așadar, rămăsesem pe malul lacului Izvorul Muntelui, oarecum nemulțumiți de regimul alimentar, oarecum însetați și oarecum neodihniți.

Lacul Izvorul Muntelui și Ceahlăul
Decurg de aici trei lucruri – că a fost o zi scurtă, că a cuprins kilometri puțini și opriri multe, mai precis în toate bodegile respectabile din toate satele-ntâlnite pe malul lacului, probabil sate strămutate, judecând după aerul nenatural emanat – e ceva ciudat în absolut toate localitățile ridicate din vatra lor și relocate mai hacana, cu Orșova-n frunte, unde ai senzația că va dispărea de sub tine pe neașteptate.

Lângă baraj
În mare, cu bicicleta ești cel mai despăgubit prin jurul lacului. În primul rând, de-ai oleacă de glagoare, nu poți mere mai repede fără să riști să-ți sară roatele. În al doilea rând, oricum trebuie să te oprești des, altfel ai bătut calea de pomană – panoramele deschise către Ceahlău sunt pur și simplu prea delicioase, inclusiv într-o zi plicticoasă de Iulie cu un cer inexpresiv și static.

Barajul Bicaz
Cea din urmă crâșmă – și un soi de ritual de despărțire, întrucât Mariuș și tovarășul lui urmau s-o șteargă spre Bicaz (orașul), iar noi spre Cheile Bicazului – fu cea de lângă baraj, unde-am servit (cui?) un prânz aproximativ (după apucăturile burgheze de-acum), însă excelent (atunci).

Dan, în cheile Bicazului, pre-GDPR, color, 2012
Târâș-grăpiș, cu burțile atârnând până la pingele, am urcat ceea ce părea o adevărată Golgotă în atmosfera dominată de-un prisos de grade Celsius, adică valea Bicazului. Împenetrarea Cheilor Bicazului – cea mai mare rezervație de ambreiaj încins și paceaure botoxate din țară – a fost doar o minoră consolare.

Zgârie-nori
Iar dacă fu cât fu, atunci fu datorită orei de amiază prelungită, când și musca bate din aripi juma de cursă pe minut, ceea ce ne-a dat prilejul unic de-a ne opri temeinic fără a ne face de comandă. Și credeți-mă, este locul în care vrei să te oprești, nu pentru a te uita la ziduri, ci deasupra – acolo-s trufandalele.

Curbe periculoase, mai sigure decât… paronimele
Ajunși în Lacu Roșu, am socotit că 72 de kilometri sunt deja prea mulți, că escaladarea pasului Bicaz în aceeași zi ar fi o adevărată insultă și-am umblat, în consecință, cu pantahuza pe la Cabana Explorer, unde mai stătusem o dată, cu un an în urmă de fapt. Oare-o mai trăi cățeaua Bella? Tare prietenoasă mai era, cum m-am apropiat de cabană, cum m-a recunoscut.
Furăm primiți și-acum – mersi Eli – și dintr-una-n alta, hai să facem un grătar. Și-am devalizat Magazinul Central de tot ce-avea aspect de carne și făcurăm grătar – adică Dan și Eli au făcut grătar, eu doar am mâncat. Adăugați aici un duș fierbinte și posibilitatea de-a ne spăla țoalele, un somn odihnitor într-un pat real și putem să cădem de-acord că ne-am despăgubit, într-o singură zi, de toate neajunsurile.

Celălalt cățăl de la cabană