Era vara lui ’95, ori poate ’96. Macarena-i înnebunise pe toți, urla toată ziua din boxe lăsate pe prispă, seara la poartă se exersa dansul acela imposibil și se făceau pregătiri. Pentru ce pregătiri? Pentru foc.

De câteva ori pe lună ne strângeam o bună parte din copiii de pe câteva ulițe, aduceam cu toții paie, coceni, lemne, pâine, semințe – tot ce se putea omenește aduce – și făceam un foc mai mare sau mai mic, însă niciodată modest. Prăjeam pâine, prăjeam semințe (ori veneam cu ele de-a gata prăjite) și jucam Kems și Macao până târziu.

Era una din plăcerile deluxe, alături de aratul drumurilor de țară cu Pegasul meu roșu ca focul și înveninarea babei lui Țâști, o femeie nu fără niciun pic de căldură, dar cam cărpănoasă. Avea o duzină de bombi pe lângă canal (un pârâiaș ce izvora dintre coline, umbla prin niște canioane de loess și aproape că se vărsa-n Teleorman) și făcea ca toate alea când culegeam câte-un sân de boambe verzi să ronțăi umblând la propriu arasna pe câmpii.

Între noi fie vorba, și la spălatul pe picioare avea apa mai rece decât alții și dădea parcă mai puțin… Și ca să fie divagația completă, întrucât simt că nu-i un obicei împământenit chiar peste tot, să vă explic ce-i cu spălatul pe picioare: de Rusalii, femeile mai în vârstă din gospodării încălzeau apă, pregăteau săpun și primeau oamenii într-un soi de colindețe, îi spălau pe picioare și apoi le dădeau de pomană. Cred că doar noi copiii umblam, iar pentru noi așa era, ca și cum am fi ieșit la colindat.

Revenind, dincolo de plăcerea de-a face focul, era chestiunea adunării materialului combustibil. Uneori ne dădeau de-acasă, dar era mai amuzant să-l săltăm, mai ales când vara avansa-n grade, grâul se treiera și paiele-ncepeau a fi cărate-acasă.

Cea mai lesnicioasă era asaltarea căruțelor cu fân încărcate până hăt sus de tot, cât două coviltire țigănești puse unul peste altul. Comporta și un pic de risc, că sus stătea doar muierea, iară bărbatul mergea pe jos și ținea calul sau măgarul, deci, de te ginea și nu erai atent, jar mâncai.

Și iată că-mi veni și mie rândul să dau iama. Mă supravegheau Liviu și-ncă un drac împielițat, ambii mai mari ca mine. N-au zis nimic, m-au lăsat să vază cum procedez. Și cum să procedez decât ca un ageamiu: m-am înfit bine-n spatele căruței și-am dat să iau un braț cât mai mare. Căruța se opri și până să calculez eu că s-ar putea să fie o problemă auzii periculos de-aproape un tunător Pizda mă-tii de borac.

Având în vedere că oamenii cu cai și căruțe au și biciuri, am șters-o direct și măcar atât m-a dus bila să trec pe lângă casa mea fără să mă uit altundeva decât în față. A doua greșeală tactică fu că l-am judecat pe individ mai bătrân și mai rablagit decât era: m-a fugărit împielițatul două ulițe, lăsându-și căruța și muierea-n mijlocul drumului.

De câteva ori aproape c-am simțit biciul pe spinare, parcă ar fi vrut să-mi sărute umerii, atât de aproape flutura. Dar căldura-i căldură și diferența de valoare și-a spus cuvântul: l-am pierdut undeva-n dreptul lui Puligariță, fără să mă opresc.

Am luat-o înapoi pe căi ocolite și, când m-am întors, diavolii de m-au împins în păcat râdeau de se crăcănau, stăpâni fiind pe-o captură impresionantă de fân – cât ștabul mă fugărea, au prăduit căruța de-am avut de huzurit toată seara.

Apoi au început să mă dăscălească pe-un ton pilduitor, cel mai important aspect fiind că nu te-nfigi din prima ca ghiolbanul, ci bagi mâinile ușor, ții cât poți, lași căruța să meargă și repeți așa o uliță-ntreagă. Mai apoi vii și culegi totul: nu faci zgomot și poți strânge prada-n liniște.

După ce-mi spărsesem capul lunecând de pe grămada cere vârf direct pe muchia unei podiști de beton, unul nu m-a scos din Pizdă-n cap, chiar și după ce s-a vindecat complet. Deci faptul că, odată strânși în șanțul lui Tractor, am fost iar subiect de caterincă-n jurul focului nu mi-a căzut taman greu.

A-propos, contrar numelui, Tractor n-a avut tractor, cel puțin eu nu l-am prins. A avut, în schimb, un camion uriaș, din acela cu două osii pe spate și benă basculantă. Nu știu dacă era al lui sau îl avea încredințat de la SMT (Stațiunea de Mașini și Tractoare), însă desigur că presta servicii prin sat; i-a transportat inclusiv căruța lui tataie de la meșterul din Alexandria, o mândrețe de căruță verzulie ce n-a avut moarte. Acum casa-i părăsită cu pomi crescând dinăuntru: rând pe rând, el și nevastă-sa, poate și fi’su – toți s-au dus pe Apa Sâmbetei răpuși de băutură.

Încheind și-această divagație, trebuie să consemnez și faptul că decorul serii, deja baroc, a fost îmbogățit de-unul c-o Dacie roșie cu faruri pătrate (model rar) și bord Deceneu (și mai rar), beat crită (dotare standard), ce-a dat atât de tare-n gropanele din drum (pe-atunci exista maxim un bec pe uliță, și-acela-n colț) încât și-a mierlit ambele planetare, având practic divertisment gratis tot restul serii cât a chemat ajutoare să le repare, desigur la un păhăruț.