Frecvența și intensitatea cu care se repetă-n Europa cuvinte precum „democație” și „libertate” însoțite – precum e și de bonton – de ochi dați peste cap, bătăi cu pumnul în piept, priviri de aspide turbate, inundarea spațiului public cu crize perpetue și inamici conturați impulsiv mă face să cred că poate nu-i nici chiar democratic, nici chiar liber.

Ace, brice și carice

Mă dedau, desigur, deliciului eufemistic: de la covidoză-ncoace mi s-a lămurit tot ceea ce trebuia să știu despre pecinginea de psihopați (și nătărăii ce le fac atmosferă) înciorchinați în tot felul de comitete, comisii, comiții și alte tractire respectabile, în afara cărora foarte mulți puțin probabil să fi deținut vreodată o slujbă reală (ceea ce nu-i împiedică să le reglementeze la sânge).

Însă nu-i prima dată când domniile lor sunt gata să ne sacrifice cu scopul de-a ne salva: în timp ce importă violatori măslinii de mai hacana, e musai să supravegheze canalele private de comunicație pentru a prinde-n din fașă violatorii cu tot cu erecție. Deși momentan nu le-a ieșit (nu vă temeți, nu-nseamnă că mântuirea ne este improbabilă), se ridică întrebarea legitimă dacă Europa liberă și civilizată este, în mod real mai liberă decât Rusia ori doar mai frumos spoită (albastru cu stele în loc de roșu cu ciocan și secere).

Și, ca orice aristocrație birocratică ce mustește de imbecilitate și nepreocupată decât de propria propășire, vine cu denumiri de-o pompozitate crescândă cu scopul de-a-și maca rateurile. Cea mai nouă găselniță este… Busola Competitivității. Coincidență sau nu, este formulată ca un cincianal, într-o limbă de lemn la timpul etern viitor, nelipsind nici insistența bolnăvicioasă pe verzism și decarbonare, marotă ce joacă momentan rolul de nesfârșită revoluție.

Suficient de interesant, în subiectul eco-dilelii, probabil pentru că nu mai captează atenția invocându-se salvarea șocâtelui de silvostepă, se comută atenția – printr-o schemă brevetată-n pandemie – către alte argumente de-o gravitate mai… personală, să zicem. Orișicât, meșterul cârmaci e-același, corabia-i la fel de mândră.

Cât despre anti-corupție… atâta timp cât nu cad capete pentru abjecțiile pandemice și Ursula-i încă liberă, termenul trebuie privit, în context european, maxim cu un zâmbet de dispreț benevol schițat în colțul gurii.

–

Am avut de montat niște corpuri de mobilier confecționate de subsemnatul și, deși le-am prevăzut cu decupaj pentru plintă, am avut de luptat deopotrivă cu o deviație consistentă a peretului de la verticala canonică și cu un canal de cablu montat oarecum impromptu de-așa natură-ncât făcea pe jumătate desuet decupajul în cauză.

Practic condițiile necesitatu o distanțare de aproximativ 13-14 milimetri la 700 de milimetri de podea astfel încât partea de sus, aflată la 1750 de milimetri de podea să fie lipită de perete (ori la o distanță suficient de mică încât să nu strice verticala corpurilor, gândite, apropo, de-a forma un tot unitar (un set servantă-dulap).

Având o mulțime de resturi din placaj de fag (lemnul, nu altceva) de – ce baftă pe mine – 12 milimetri grosime, a fost suficient să le decupez în bucăți de aproximativ 40 pe 20 milimetri, să le dau găuri de 8 milimetri-n centru, să le teșesc muchiile spre a nu impieta asupra suprafețelor aflate-n contact (perete, respectiv mobilier) și, spre a suplimenta grosimea, să lipesc bucăți de pâslă din aceea auto-adezivă de protecție.

Soluția s-a dovedit atât de oportună și eficientă, încât am mai tăiat o jumătate de duzină, să fie, că-i mai bine-așa decât să nu fie.

–

Un subiect foarte fierbinte acum este taxa de poluare ce va să vină și deja cetățenii de pe blogurile unde se conduce mereu și nu se merge niciodată cu trenul juisează de zici c-au pus mâna pe bijuteriile coroanei, având fantezii despre cum să mai scoată din gioarse de pe drumuri și frecându-se la cuc cu urzici când sunt contraziși.

Nu mă miră să văz cum eco-focomelii aplaudă taxa agitând în aer prapuri verzi: fie își imagineaza că oricum au parale s-o plătească (ori de masină nouă), fie se bucură ca mai scapă din sărăcia motorizată de pe străzi și rămân doar ei. Chiar, parcă seamănă (și răsar) o țâră cu salvatorii pandemici, de n-or fi chiar aceiași.

Suficient de interesant, Dacia este direct implicată-n discuție, la fel cum Tesla a făcut lobby-n Marea Britanie pentru taxarea șoferilor de mașini pe benzină ori pe motorină. Dacă am fi prezumțioși, am putea crede că Dacia nu-i interesată atât de fenomenul poluării atmosferice cât de fenomenul poluării pieței auto (pe care niciun producător nu mai e-n stare să iasă cu prețuri de bun simț) cu o concurență văzută probabil ca neloială.

Apropo, deși pungășia ce se-ncălzește pe margine-i asumată de coloniile române pentru a primi tranșele următoare din ajutorul social pentru oameni educați cu anturaj simandicos (PNRR, adică), problema de căpătâi cu ea are trei componente:

– în primul rând, că este o taxă-n plus, primul indicator c-avem de-a face eo ipso nu doar c-o idee proastă, ci cu-n jaf în desfășurare; și nu, nu există taxă de bun simț, la fel cum nu există căcat cu miros de frăguțe;
– în al doilea rând, că poluarea deja se plătește, cum au mai menționat și alții, prin accizele deloc neglijabile incluse-n prețul benzinei;
– în al treilea rând, ce-i acum puțin poluant (bănuiesc că mașina mea Euro 6 se califică), probabil până va atinge durata de exploatare menționată-n cartea tehnică (de 10 ani în cazul meu) va face obiectul unei taxări mult mai piperate (că doar n-or fi proști să nu le indexeze), văzându-mă-n fie-n fața opțiunii de-a decarta zeci de mii de euro pentru o mașină nouă, fie de-a plăti o taxă aberantă pentru dorința nerezonabilă de-a-ntreține un vehicul pentru care nu se pune-n mișcare o-ntreagă bandă de producție, ci doar minimul necesar pentru consumabile.

A crede, în particular, că noua taxă de poluare (posibil și probabil prima din noi și noi taxe pe alte versiuni de fumărit) are scopul declarat (și, în general, că orice taxă are scopul dat publicității) este un privilegiu rezervat numai celor mai educați dintre cei mai naivi cetățeni respectabili europeni. Adică numai celor ce vor musai și celor ce n-au încotro.