Cu toate cele stabilite anterior, să vedem structura de bază, adică nu doar carcasa, ci și secționarea volumelor principale, după cum limpede se va vedea mai jos, deci n-am s-o predescriu mai mult de-atât. Pentru pantofar comandasem niște panouri de pin de 18 mm grosime cu dimensiunea nominală de 2400 x 300 mm, iar faptic cu o toleranță de 2 mm pe dimensiune.
Teste de asamblare
Suficient de satisfăcător aș zice și, cum îndemânarea mea de pe-atunci nu se ridica nici măcar la nivelul de-acum (adică nu știam să folosesc o rindea de mână și nici n-aveam), pregătirea materialului s-a limitat la reducerea lor la cea mai mică lățime comună, întrucât pe lungime oricum a fost nevoie să le scurtez de cap. M-a ajuta foarte mult și faptul că una din laturi a fost aproape perfect dreaptă – e vorba de cantul venit cu muchii teșite din fabrică.
Căutarea tiparelor interesante
Ne-am apropiat, ca atare, de momentul când de obicei mă roade-n fund, acea etapă din dezvoltarea oricărui proiect în care, împins de patina eternă a schimbări, țintesc de obicei o cale complet nouă pentru mine: nebătută, netestată, neîncercată, neexersată (și uneori pe-aceeași patină alunec și-mi rup gâtul).
Lovitura de-nceput
În definitiv, ce se poate-ntâmpla? Aici a fost vorba de îmbinarea polițelor (precum și a separatorului vertical din jumătatea de jos) nefolosind exclusiv șuruburi, ci plasându-le în canale trasate-n piesele-mamă (dados, în engleză, căci sunt transversale pe fibra lemnului).
Decupajele pentru acomodarea plintei peretelui
Teoretic ar fi trebuit să-mi fie de mare ajutor și la alinierea componentelor. Practic au mai intervenit și alte aspecte neprevăzute ce-au făcut alinierea nu mai ușoară, ci mai dificilă (mă refer la propria-mi neîndemânare). În cazul de față, am ales să le decupez cu o freză – deja aveam o șină pentru fierăstrăul Makita, aveam și-un bit drept de frezat de 18 mm lățime, întregind echipa cu acest adaptor pentru freza portabilă Makita RP0900 ce permite glisarea peste șina amintită.
Greșeala principală făcută de mine a fost în stabilirea perpendicularității șinei vis-a-vis de muchia de referință: primele caneluri le-am executat calând-o cu un echer mai mic și, fiindcă la un echer scurt eroarea este insesizabilă, ei bine, n-am băgat de seamă cu cât am nimerit alăturea. Cuantumul erorii finale: între 1 și 1.5 mm; s-ar putea spune mare, fără a fi o tragedie. Cu un echer mai lung (și mai puțin precis), aberația fu mai mică de-o jumătate de milimetru.
Polițele principale
Afară de bâlbele inerente începuturilor, mai sunt și neajunsurile intrinseci ale metodei. Bunăoară:
– la o grosime nominală de 18 mm a materialului am avut în realitate 17.8 și 18.2 mm, ceea ce înseamnă că e foarte puțin probabil să ai potrivire perfectă cu canalul executat cu un bit compromis de lățimea sa fixă;
– chiar și cu optimizările posibile atunci când am frezat la distanțe egale, întreg procesul de aliniere și configurare mi s-a părut excesiv de greoi;
– zgomot mult;
– este produs mult rumeguș deodată și, prin prisma energiei cinetice imprimate, se-nalță sus, se-mprăștie departe și greu se-așează pe dușumea formând straturi vâscoase.
Frezarea canelurilor
Admițând că pentru unii – atât prin prisma firii lor cât și prin prisma specificului activității – poate este o metodă ce-și justifică beteșugurile, eu o am arhivat-o la secțiunea E-B (E Bine de Știut) și am învățat în schimb să le tai de mână, fie bătrânește cu fierăstrăul și dalta, fie mai puțin bătrânește (totuși tot bătrânește) cu rindele dedicate.
Locașurile pentru pinii polițelor reglabile
Și, în sfârșit, să nu care cumva să fiu prins povestind basme sau plăsmuiri insinuând că alte gherle n-au fost, aflați că, indiferent de metoda preferată, conectarea elementelor prin aceste caneluri atunci când muchiile sunt teșite prezintă următoarele probleme:
– dacă muchiile piesei-mamă sunt teșite, piesei-tată îi va fi expusă o mică parte din cantul ce-n mod normal ar trebui să fie complet ascuns în canal;
– dacă muchiile piesei tată sunt teșite, atunci piesei-mamă îi va fi expusă o mică parte din canal.
Fundul, plinta și placa opusă din spate
Bifând practic ambele situații, soluțiile încercate au fost:
– fie, cum a fost cazul polițelor, am teșit muchia interioară a piesei-mamă mai accentuat, astfel încât să formeze practic o îmbinare la 45 de grade cu piesa-tată; în același timp, aceasta a fost retrasă (și scurtată) cu aproximativ 3 mm, restul imperfecțiunilor fiind acoperite cu chit;
– fie, cum a fost cazul separatorilor verticali, muchia scurtă, practic cea așezată-n canal, a fost și ea teșită până când s-a pupat cu teșitura celeilalte piese (între cele două asta are cea mai mare șansă de reușită).
Asamblare
Ca să-nchei vaga divagație, în termeni de rezultat net, iată cu ce-avem de-a face:
– fiecare canal a trebuit ajustat cu mare grijă la grosimea fiecărie piese primite cu coală abrazivă lipită pe rigle-nguste de lemn;
– se pare că ajutările nu au fost suficiente, căci mi-a rămas o burtă laterală de aproximativ 1.5 mm la mijlocul corpului;
– din cauza perpendicularității deficitare, primele polițe nu sunt bine aliniate, singurul meu noroc fiind faptul că panta erorii este identică-ntre lateralele principale;
– separatorii polițelor nu sunt coliniari de sus până jos, ci sunt alternativ-coliniari: adică jumătate pe mijloc, jumătate pe-o dreaptă mai hacana;
– câteva străluciri de mirare că totuși a ieșit o carcasă de dulap.
Nu-i rău…
Dar bagă taica de seamă că nu v-a spus ce-i cu separatorii aceia ai polițelor (scuzați utilizarea persoanei a treia în exprimarea subsemnatului, nu-i doar trufie, ci o simplă licență). Este simplu: fiindcă-mi cârmea nasul într-o parte la simpla priveliște a polițelor netocmite, le-am tras pe mijloc câte un separator înalt de 50 mm montat în câte-un canal adânc de 5mm (la fel ca toate canalele, de altfel). Atât și nimic mai mult.
Nu-i rău deloc
Revenind, înainte de-asamblarea finală am mai făcut două lucruri: mai întâi, am montat (cu două seturi de două șuruburi prin găuri-buzunar și doi biscuiți) componentele laterale ale măștii din cireș ce decorează spațiul deschis de sub șăpcălie, apoi am marcat și forat locașurile ce găzduiesc pinii pentru polițele detașabile din partea de jos – același număr în stânga și-n dreapta.
Traversele de prindere a pălăriei
Cum deasupra ar fi urmat să fie șăpcălia, n-avea rost să mai fac un alt tavan. Pe de altă parte, șăpcălia trebuia totuși prinsă de ceva, deci am plasat două traverse – una-n față, alta-n spate, fiecare cu câte trei găuri de montaj. Soluția adoptată mi-a permis să rezolv elegant și montajul arcadei – ultima parte a măștii de cireș.
Detaliu polițe și separator parțial
Cât despre fund, cât se poate de banal – un fund clasic cu plintă ușor retrasă-n interior, înaltă de 85 mm. Poate merită menționat că am instalat și-n spate o piesă identică cu plinta, retrasă dincolo de conturul decupajului menit să acomodeze la rândul său plinta peretului.
Final, momentan
Scopul acestei ultime piese este de-a servi drept suport pentru trei alunecători – trei accesorii din plastic pe care se sprijină corpul în partea din spate, asfel încât să poată pivota fără a fi avariat (în față se sprijină pe două picioare, iar în spate pe acele mici accesorii).