Dragi tovarăși și prieteni, să nu uităm că dialectica istoriei nu admite zăbavă! Mai mult și mai grav, preaiubiți concetățeni, trebuie să înțelegem cu toții că istoria nu este doar un martor pasiv al trecerii timpului, ci o entitate vie, dinamică, mobilă, fluidă, instabilă și energică, ce sancționează fără milosârdie pe cei ce refuză să-i înțeleagă povețele și să se ridice la înălțimea misiunii lor istorice.

Fugazy

Ca atare, popoarele care se dezic de obligația de-a-și cunoaște trecutul devin simple umbre rătăcitoare, lipsite de ancore și de direcție, victime ale primului vânt ideologic care le spulberă în patru zări, lăsând în urmă doar ruinele visurilor sfielnice de altădată.

Poate vă-ntrebați, stimați tovarăși cu steluțe – și de nu, ar trebui s-o faceți – de unde atâta importanță? De unde atâta afectare? Nu sunt oare un pic melodramatic? Vă răspund, iubiții mei: nimeni, absolut nimeni, nu poate evita judecata timpului! Putem construi, putem demola, putem încerca să rescriem trecutul în culorile convenabile ale momentului, fie ele și cur-cu-beu, dar inevitabilul se va produce: adevărul, viclean ca un seminarist, va ieși la lumină, iar cei care au crezut că pot sfida realitatea se vor trezi prizonierii propriilor iluzii.

Și vă mai invit să nu cădem de bunăvoie pradă nălucirii că istoria poate fi amăgită, nici măcar cu o siringă! De-a lungul secolelor, multe popoare s-au autoiluzionat că pot păcăli realitatea, că pot fanda exercițiul lucidității și pot înainta printr-un hățiș de contradicții nerezolvate, dar timpul, tovarăși, este un judecător aspru, iar amăgirea-și va cere negreșit nota de plată cuvenită.

Repet apăsat invitația, o trântesc de sus, de fapt vă somez, căci astăzi, mai mult ca oricând iluzionarea este mai lesnicioasă decât a privi-n oglinzile unui caleidoscop, problema fundamentală a timpurilor noastre fiind nu lipsa de informație, ci excesul de zgomot, o poluare a discursului public în care adevărul este asfixiat de avalanșa opiniilor nesusținute, iar înțelepciunea se vede redusă la statutul de simplă piesă de muzeu, vizitată rar, fără interes real și doar când intrarea-i gratuită.

Deîmpreună cu prisosul de zgomot, lumea modernă s-a iuțit până-ntr-acolo încât putem cădea pradă erorii de a confunda schimbarea cu progresul! E drept că viteza a fost transformată-n valoare supremă, dar nu orice mișcare înseamnă evoluție, după cum nici orice liniște nu este stagnare.

Între toate acestea, pro-tovarăși, pro-cetățeni, pro-compatrioți, avem, din pro-fericire, deopotrivă un pro-aliat și o pro-armă: cultura, combinată cu pro-cultura. Aud rumoare-n sală și mă-ntristez căci socotiți în sinea voastră că-i un lux rezervat exclusiv unor spirite alese [ca mine]. Nimic mai fals! Nimic mai neadevărat, greșit, postiș, plăsmuit, inexact, nefondat, neîntemeiat, irațional poate chiar malițios. Și totodată teribil de vexant!

Și dacă mă-ntrebați de ce – și sigur că mă-ntrebați – aflați că-i eminamente un imperativ categoric al devenirii umane, un edificiu fără de care omul rămâne captiv în rudimentele unei existențe instinctuale, subjugat de forțe pe care nu le înțelege și pe care, în naivitatea sa, le confundă cu libertatea.

Pentru a fi, însă de folos, o cultură trebuie să fie, ca orice altceva, bine calibrată și țintită, întrucât, de refuză să-și asume destinul ei universal și se complace într-un provincialism autosuficient nu face altceva decât să-și scurme propria groapă, condamnându-se la irelevanță și la o existență decorativă în tabloul mare al umanității.

În același timp, un popor care își pierde respectul pentru propria sa cultură nu face decât să își sape singur mormântul, crezând că sapă fundația unei lumi noi, dar ce altceva poate ieși dintr-o temelie sfărâmată, dacă nu ruina unei identități pierdute și aureolate de regret?

Și cum știm, în definitiv, să discriminăm între ce-i musai să rămâie și ce-i musai să ardă cu flacără deschisă? Și tot eu vă răspund: perla oricărei culturi, filozofia. Ați putea obiecta – și vă aud c-o faceți șușotind între voi – că trăiesc cu impresia asta doar pentru că-s la rândul meu un grandilocvent absolvent al facultății de cuvinte.

Sfinte Platon, ce hulă! Filozofia nu este o preocupare elitistă rezervată celor care au luxul de a contempla realitatea dintr-un fotoliu confortabil, ci o necesitate stringentă a oricărei ființe care își dorește să trăiască autentic și nu doar să vegeteze sub imperiul reflexelor automate ale existenței cotidiene.

Așadar, în final, stimați compatrioți, să ne grupăm câte doi, sprijinindu-ne filozofic unul într-un picior și altul în celălalt picior și să ne întrebăm cu toată luciditatea: unde-i hârtia igienică și cine-a pitit-o?