Trăim, dragii mei, în epoca extremismului molecular. Un extremism care nu mai este doar o patologie a opiniei, ci o stare de agregare a individului post-postmodern, o găoace ideologică în care fiecare își macerează propriul extremism interior cu o voluptate aproape filozofală, ca o maioneză fractală care se taie în gânduri.

De prin ganguri adunate

Cine votează? Și mai ales, cum votează? Adevărul este simplu, dar adânc: așa cum doar cine n-a mușcat din fructul interzis e fără de păcat, doar cine nu-i atins de ciuperca extremismului poate vota corect.

Căci să nu ne păcălim mestecând cuvinte goale ce din coadă sună: în ciuda multiplelor opțiuni, una singură-i admisă, iar cine votează altfel — votând, de fapt, în numele propriei neînțelegeri fundamentale asupra ontologiei votului, nu este decât un extremist care poartă hainele extremistei rătăciri civice croite pe calapodul prostiei active.

Un extremist de profesie nu e neapărat rău. E doar… prea mult. Și simultan… prea puțin. Și, per total, prea extremist. Prea convins. Prea vocal. Prea plin de el, punând prea multe întrebări, fiecare prea ilegală. Prea puțin filozof, prea puțin matematician, prea puțin științist, în schimb mult prea putinist. Extremismul, în forma sa pură, e ca laptele nefiert lăsat în soare: începe cu optimism și sfârșește prin explozie de miros și ferment ideologic.

Și iată că vine votul, vine, vine, vine, calcă totul în picioare. Tremură, se insinuează ca un șarpe democratic prin buruienile crude ale conștiinței, apoi scade-n depărtare, piere. Cine votează? Înțelepții și-nvățații numerelor? Vădit și limpede, nu sunt extremiști. Ei extrag adevărul din ecuații, nu din meme. Filozofii? Ei pigulesc nenumărate adevăruri din tot atâtea neanturi. Cercetătorii? Acordă-le un grant pântecos și brusc inventează o bucată de-adevăr.

Însă restul? Pleavă, praf, pulbere, clei, tufe uscate, țărână, lemne putrede și cuie ruginite. Dacă nu-și câștigă pâinea cu mintea, cum ar putea desemna o cârmuire oarecare și de ce măcar li s-ar permite să o facă? În ordinea numerelor de pe tricou, amintim: extremiști sentimentali, extremiști ai tradiției, extremiști de prăvălie, extremiști de bucătărie, extremiști de microfon, extremiști de duminică și extremiști de colivă.

Eu însumi am văzut, la ora 6 dimineața, un extremist intrând la secția de vot cu o pungă de semințe și gigantică purtând o părere pe frunte. A învârtit buletinul de vot ca pe-un șarpe de canalizare ideologică, a semnat cu o superioritate profund analfabetă și s-a retras cu aerul unui Heidegger beat la festivalul berii din Târgul de Floci. Am suspinat din rărunchi, căci în zadar flamura-lbastră o ridicăm noi înspre oaste, de mâna lor, cuprinși suntem de pieire, și în față, și în coaste.

Dar, atenție: extremismul nu este întotdeauna zgomotos. Există și extremiști tăcuți. Sunt cei care spun: „toți fură”, „oricum nu se schimbă nimic”, „o să votez cu ăla că zâmbește frumos”. Aceștia sunt extremiști sofisticați, metafizici, filosensibili. Ei votează din buric, din intestinele deciziei, într-o apoteoză a iraționalului cu mască de realism.

Unii sunt extremiști de stil. Poartă sacouri verzi cu pantaloni galbeni și spun că sunt „de centru-extrem„. Nu știu ce e PIB-ul, dar știu că au dreptul să decidă soarta macrostructurilor fiscale. În fond, în orice extremist mic zace un dictator purtător de gând mare.

Într-o zi, am întâlnit un extremist de bibliotecă. Avea un singur volum: „Gândirea politică a lui Pepe din Las Fierbinți”. Mi-a zis că votează cu „ăla mai glumeț”. M-am uitat în ochii lui și-am văzut abisul: un extremist care confundă umorul cu programul de guvernare. O tragedie, o extremă tragedie.

Și, bineînțeles, nu putem uita de extremiștii culturali. Cei care ascultă simfonii și tot nu înțeleg ce e acela un deficit bugetar. Aceștia sunt extremiști sublimi, epifanii ale neînțelegerii cu diplomă. Ei scriu eseuri despre „cum s-a dus democrația pe coclauri” în timp ce votează cu zâmbiliciul digital.

Unii spun: „Dom’le, mai bine un extremist decât un apatic.” Fals. Mai bine o piatră mută decât un extremist cu microfon. Pentru că un extremist cu păreri e ca un dulap gol care urlă ecouri în buclă. Nici nu-l poți contrazice: n-are logică, dar are volum.

A vota în ziua de azi înseamnă a-ți înfrunta propriul extremism latent. Fiecare dintre noi e un potențial extremist. E nevoie de antrenament civic (ironic, unul extrem), de introspecție democratică și, ideal, de un minim de gândire critică care să nu înceapă cu „am auzit eu că…”, ci cu „normele spun că”.

Soluția? Să introducem BAC-ul electoral. Cine nu poate demonstra că înțelege diferența dintre buget și bucet, să nu voteze. Cine crede că „guvernul ne dă din banii lui” e, fără echivoc, un extremist fiscal.

Așadar, să încheiem cum am început: lumea e un amestec de metafizică nefiltrată și extremism cu pălărie. Dacă nu votezi calculat un matematician, empiric ca un fizician, coroziv ca chimist, fluent ca limbist, votezi, desigur, extrem ca un extremist. Iar dacă nu știi că ești extremist, atunci ești exact acel tip de extremist care crede că n-are nicio vină.

Și, da, în caz că te întrebai: da, chiar și tu. Extremistule.