De pe semețele culmi ale Munților Bărăganului, unde aerul este rarefiat, se poate vedea un punctișor ce decorează rama subcarpatică la jumătatea distanței între Ploiești și Buzău. Poate doar ți se pare, poate că lipsa de oxigen îți joacă un sofisticat renghi, dar permite-mi să-ți dau o mână de-ajutor și să-ți confirm, ai dreptate: acela este Mizilul.

Gara Mizille, Iunie 2023

Acel orășel are două proprietăți importante și una oarecum secundară: este la doar o oră și un sfert de mers cu acceleratul din București, este situat la poalele Subcarpaților de Curbură deschizând (ori închizând) o multitudine de trasee dichisite de ciclism și are o gară cochetă, chiar dacă decrepită și lăsată de izbeliște ca majoritatea gărilor, transformate din temple în ceva mai imund decât un tripou de cartier.

Urcând spre Tohani

Pentru zile lungi și temperaturi rezonabil de mici îmi aleg din meniul ofertant al galeșului deal Istrița, întins de la Urlați (doar în afara orelor de liniște) la Valea Buzăului. Din păcate, prețurile nu-s nicidecum și niciodată promoționale; din fericire, pune-ntodeauna-n plus la cântar așa că tot faci gheșeft. Altfel spus, ca orice mare demintar, izbește zdravăn și plătește bine.

Unul din vinurile tari servite nemăritate de-acest bun cârciumar al sufletelor începe c-o urcare până sub Vârful Ciortea ridicat deasupra șoselei dintre Călugăreni și Tătaru și-apoi duce lung, rapid și neabătut în jos pe-o culme sudică ce se curmă brusc lângă Ungureni. În total câteva centime sub 40 de kilometri.

La obârșia văii

Dar acuși, ca să mai schimb un pic registrul, odată terminați cei 4 kilometri de-ncălzire, din Gura Vadului cotii spre Tohani, ocolind în plus pe versantul stâng al văii – căci acolo se află o mică vale dreaptă ce se deschide fix… în Gura Vadului. De fapt atât de mică-i valea încât sunt dispus să cred mai degrabă ultragiantul vad.

Privind înapoi spre Mizil

Am să presupun că și pe cracul stâng tot Tohaniul se-ntinde, rispindu-și casele precum oile speriate. În tot cazul, la intrarea-n sat, oricare-ar fi acela, oprii pentru-a da cep sticlei de apă minerală și-a ușura rucsacul de-o banană. Era abia 9 dimineața și deja se-ncinsese bine de tot; poate nu peste repertoriul lunii Mai, orișicât, de-aș fi avut un prielnic pontaj la pat, aș fi luat trenul anterior, cu o oră mai devreme.

Urcând spre Boboci

Din acel punct șoseaua e adumbrită de culmea deluroasă și coboară nehotărât spre obârșia văii, înțepând-se numaidecât în drumul principal, DJ100H, ambele de curând reasfaltate. Cred că dacă n-ar fi fost zi lucrătoare, profitând de ultima pată de umbră, aș fi răspuns îmbierilor cramelor și-aș fi luat-o de cu dimineața c-un păhărel, apoi două, apoi restul în rucsac. Desigur, nu iese-ntotdeauna bine.

Belvedere pe urcarea spre Boboci

Așa, doar mă strecurai pe sub stânca Tohanilor și-mi reluai urcarea-n coasta dealului, urmând sârguincios drumul județean pe deasupra unei văi largi, încruzite de verdeață cu mici pete pe versantul drept geografic de ceea ce pare-a fi un zăcământ de sare. Fiind un sector cu multiple posibilități de belvedere, am profitat de toate.

Până a se mântui urcarea, deci nu taman în creasta principală a Istriței, am cotit-o brusc la Vest, pe-un drumeag comunal și el asfaltat, tăind satul Boboci în zigzag, înaintând ușor în coastă pentru-a coborî apoi mai mult sau mai puțin oblu de vale, intersectând mai jos în Valea Scheilor drumul DJ102R, urcarea directă către Călugăreni și Tătaru.

Coborârea prin și spre Boboci

Am oprit de câteva ori înainte să m-avânt cu totul în coborâre scrutând îndelung culmea dealului aflată chiar vis-a-vis, pișcată spre dreapta mea de casele sătucului Marginea Pădurii, de unde drumul proaspăt părăsit de mine începe să coboare-n valea Nișcovului.

O epavă de camion

Deîmpreună cu valea Cricovului Sărat formează un culoar depresionar unde frumoasa Istrița se oprește și nu mai continuă. Cu puțină voință și genunchi pe măsură se poate străbate labirintul subcarpatic plin de fantezie până hăt în măruntaiele Siriului, paralel cu valea Buzăului, prin Stârchiojd și, mai departe, Bâsca Chiojdului.

Coborând spre Malu Roșu

Am coborât cu oarecare prudență, era totuși un drum îngust fără multă vizibilitate. Vedeți dumneavoastră-boieri, tâlcul e să ai noroc atunci când te-apucă bâzdâcii și cobori ca un cretin, cum fu și cazul meu multă vreme, apoi să te cumințești și să faci morală altora; măcar vorba aia, faci în cunoștință de cauză.

Varianta spre valea Cricovului Sărat

Într-adevăr, drumul acesta strâmtorat printre gospodării, vag virajat, cu o pojghiță fină de nisip pe el făcea să crească pe manetele frânelor numeroși țepi strașnic de-ascuțiți și, drept urmare, foarte greu de-apăsat și cu mari dureri săgetând prin degete.

Dealul deasupra Urlațiului (altă tură)

Jos de vale fu cândva un loc numit Băile Boboci, aparent primele de-acest gen din Țara Românească. Dacă e să ne gândim la lucruri primejdioase, judecând după numărul amețitor de reclame la medicamente prezente-n pauzele publicitare, poate că-i mai bine și mai profitabil c-au fost lăsate de izbeliște, ca multe alte izvoare ori stațiuni (n-am zis că mai bine pentru cetățeni, desigur). Toate fiind egale, poate că donatorul mai bine-și ținea proprietatea-n familie:

Băile Boboci au aparţinut boierului Crăciunescu, care le-a donat prin testament oraşului Mizil.
Conform istoriei, încă de la 1825 aici a funcţionat o staţiune balneară, prima de acest gen din Ţara Românească. Localnicii obişnuiau să folosească apa sulfuroasă pentru tratarea diferitelor afecţiuni, dar şi pentru a face baie.

Ocolind mici gâlme

Cățărarea ce urmează abordează direct fața versantului și-o luai în piept mai cu lingurița, ba sorbâcâind câte-un sorbâc de apă minerală, ba, odată ajuns în sat, băgându-mă-n seamă cu oamenii de pe-acolo și ținându-i din treabă. Imediat după ieșirea din sat urcușul se gată și ține ușor în coborâre curba de nivel până la intrarea-n Tătaru.

Pauză

Era aproape ora amiezei și mă oprii chiar sub Vârful Ciortea, un soi de pinten din ceea ce-aș zice că-i parte calcar, parte ceva rocă nesolubilă ori greu erodabilă. Îmi pare rău c-am pierdut fotografiile dintr-o tură anterioară când am urcat și-acolo. Acum mă mulțumii să trag sub un copac plăpând, să rad două sandvișuri, o sticlă de iaurt și două banane, să-mi reazăm bine rucsacul de bicicletă, să-mi pui casca pe ochi și să trag la depou oleacă.

Aproape de vârful Drăgaica

Adormii acolo de parcă aș fi fost sub fagul lui Păcală, tot cu ploaie, dar de lumină. Jumătate de oră cât am stat așa amorțit, soarele s-a mișcat numai atât cât să mă scoață din umbră fix în fața Dânsului, alegându-mă cu primul bronz de tractorist de pe-acest an, pe lânga mâncărimea persistentă de la buruienile ce mi-au servit drept cearșaf.

Nu mai feriți linia de contact că nu mai aveți ce

Imediat după Tătaru, la nici măcar un kilometru, drumul face la Sud o buclă strânsă și de-acolo se desprinde un drum pietruit, marcat pe hărți cu DJ238. Duce-n Malu Roșu și, mai departe, în Ungureni. Așadar, returul amintit în deschidere. Drumul e încă circulat, deci bine delimitat și, în plus, e însoțit de stâlpii unei linii electrice dezafectate. Pe scurt, ușor de ținut.

Vârful Drăgaica

Ar fi fost cazul să dezumflu roțile, dar, fiindu-mi lene să le umflu iar odată ajuns la afalt, am preferat să merg mai încet și să-mi pun literalmente curul la bătaie. În câteva momente mai extatice era chiar să mă dau cu roatele-n sus – bag de seamă c-au vărsat pe-alocuri pietriș nou unde poți intra lejer cu roțile răpăind, însă, cum bine punctează Radio Erevan, doar o dată.

Se vede și Călugăreniul

La doi kilometri de ieșirea din șosea, drumul trimite la Vest o variantă de coborâre-n valea Cricovului Sărat, peste Dealul Gornetului. Dintre-a continua înainte-n Malu Roșu și-a vă da-n Cricov eu zic să le-alegeți pe-amânouă, nu musai în aceeași tură. Din Cricov există o ieșire simplă și neplicticoasă, mergând până-n Rotari și, de-acolo, ținând un drum de sondă, se poate-ajunge-n Urlați.

Ultima parte-a coborârii

Imediat după intersecție se urcă iar numai o țâră, pe sub o gâlmă trecută pe unele hărți ca Vârful Drăgaica. E acolo și o cruce veche de piatră, cu scris ce pare-n chirilică, poate de hotar, nu știu. Cum orice pretext de pauză e bun-venit, oprii și-aici, pentru-a dezlega ceea ce știam că oricum nu pot citi.

De la Malu Roșu spre Bozieni

Mai aveam un sandviș, l-am ras și pe dânsul și mai stătui nițel. Din nu foarte depărtare, niște câini îmi preluaseră prezența și mă lătrau fără a-și zgâlțâi lanțul invizibil ce-i lega de locurile lor, un soi de fie, veniși până colo, însă nu mai departe ori poate imitându-i pe frații lor ardeleni: no, apăi dacă-i musai, hau! Paguba lor, salamul fu bun.

De la Malu Roșu spre Bozieni

Când să mă ridic mă pricopsii cu multipli cârcei la mușchii de deasupra genunchilor ambelor picioare. Rezolvarea fu simplă: mă ciucii vreo 10 minute ridicându-mă câte puțin la fiecare 10-15 secunde, un soi de genuflexiuni în mizerie. Nu mă mirai decât că scăpai până acum, de obicei mă iau mai degrabă după perioade lungi de repaus.

Din valea Cricovului Sărat se poate-ncerca o trecere spre Vălenii de Munte

Configurația drumului, ce din când în când mai trece dintr-o coastă-n alta, nețiind cazon culmea matematică, evită cu filotimie puiul de plictiseală inerentă oricărei coborâri mai lungi. Își etala, deci, când un versant, când altul, traversând o mică șa, un pâlc de arboret, câte ceva să placă la toată lumea. În mod normal ar fi trebuit demult asfaltat, însă până când se va trezi cineva că-s bani buni de sifonat, n-am să pierz foarte multe nopți nedormite că încă am la dispoziție un mic loc de joacă.

Gara Mizil (foto din altă tură)

Din Malu Roșu-i asfalt bunicel și-ajunsei repede-n Ungureni și, tăind-o pe câmp, înapoi în Gura Vadului. În Gara Mizil trăsei mai întâi la cișmea și mă spălai până-n brâu. Dacă aveți noroc puteți prinde-n floare trandafirii de lângă cișmea, așa cum se vede-n poza de atac făcută-n Iunie 2023. Și nu, nu fac mișto, vizitați Mizilul, măcar pentru Istrița.

Cișmeaua izbăvirii

Rezolvai apoi și cu biletul – găsii doar la Personalul 5016, Acceleratul 1752 era plin (ce concept!). În caz de avarie, adică de nu mă primeau cu bicicleta-n personal, aveam mai târziu cu doar o oră și transferoviarul 10052.

Așteptând caleașca

Nu fu totuși cazul, căci era aproape gol și, având vagoane din acelea supraetajate, avusei și loc pe-alese (pro-tip: unul din vagoane a fost cândva dotat cu restaurant și bicicletele se pot așeza-n spatele tejghelei).