Vă luai cu mine și plecarăm din Mizille doar s-avem unde și de unde să ne-ntoarcem. Și, dacă tolerați un pic de monotonie, o să urcăm tot prin Tohani, pe unde aveam impresia că nu mai urcasem, păstrând simultan un sentiment c-am mai dat pe-acolo și nu într-o viață anterioară.

Scormonind prin fotografii și prin filmări mai vechi am reușit să reconstitui un traseu ce-l credeam un pic altfel: Mizil – Valea Călugărească – Tătaru – Gornet-Cricov – Matița – Șurani – Predeal – Vălenii de Munte în loc de corectul Mizil – Tohani – Marginea Pădurii – Glod – Sângeru – Matița – Șurani – Predeal – Vălenii de Munte.

Coborârea din Marginea Pădurii

Nu fu tocmai ușor fiindcă, pe de o parte, din toate fotografiile mi-au mai rămas doar trei la o rezoluție pricăjită și, pe de altă parte, ca un făcut, nu am printre filmări nici măcar un cadru c-o plăcuță cu numele localităților. Ce m-a ajutat a fost c-am prins o intersecție cu o configurație unică și un indicator pe direcția Sângeru, ceea ce m-a plasat definitiv pe drumul comunal 71A venind din Glod.

Valea Nișcovului

Iar de-aici, deși amintirile s-au reașezat cuminte la locul lor, n-am să intru foarte mult în detalii, fiindcă mi s-a făcut poftă să mai trec o dată pe-acolo și nu vreau să mă lipsesc de plăcerea de-a repovesti fără să mă repet.

Valea Nișcovului

Era sâmbăta dinaintea Paștelui din 2016, deci ultima zi din Aprilie și chiar una tare călduroasă, chit că deloc zvântată. Nu prea aveam astâmpăr și nici chef de-a sărbători în stil tradițional, așa că mă trezii în schimb cu noaptea-n cap și luai al doilea tren de Mizil. Cu toată hărnicia, însă, n-am avut parte de mai mult de două ore de răcoare. Bune și-alea, ce să zic.

Scene rurale

Indiferent de sat, oamenii-și primeneau casele, răzbătând zumzăituri de aspiratoare, pocnete de bătătoare de covoare, aparate de radio-n suridă, aparate de manele date la refuz și foarte multe alte aparate între cele două extreme pe diverse puncte ale scalei. Pe bună dreptate, priviri surprinzătoare mai zăboveau din când în când asupra mea; curioase, totuși suficient de discrete cât să nu mă-ntrebe ce caut pe-acolo tocmai atunci. Din păcate, aș adăuga, căci un pic de conversație nu mi-ar fi stricat.

Dinspre valea Nișcovului spre Cricovul Sărat

În ciuda tăcerii gătai urcarea pe nesimțite și nici nu mai oprii în vârf, ci mă dădui de-a dreptul de-a dura. Coborârea din Marginea Pădurii, căci acolo e capătul ascensiunii, începe brusc și definitiv ca o cădere-n hău (și fără grijă necesară, la fel de letală).

Valea Cricovului Sărat

Satul, fiind chiar sus, foarte sus, te poți bucura un pic de priveliști până să te-nghiță cu totul pădurea, iar odată ce te-nchide să te ții bine că-i frig, un frig fragant ca o loțiune de ras de foarte bună calitate. Simțeam cum pielea se strângea pe mine vrând parcă să-mi ție sufletul la locul lui, să nu iasă din piept de-atâta frenezie.

Urcând din Șurani

Coborârea dă-n valea Nișcovului, ce le rândul ei descarcă-n valea Buzăului. Eu, pe de altă parte, aveam treabă spre Cricovul Sărat, deci, după ce tăiai Nișcovul de câteva ori pe niște poduri în construcție, pe un drumeag pustiu și temeinic încopcit de malurile sale – un sector cu bun și proaspăt iz montan – înainte de-a intra-n Glod făcui stânga pentru-a trece cumpăna dintre cele două ape, o gâlmă cu un pic gol de pajiște încadrat roată de pădure.

Urcând din Șurani

Începu o nouă coborâre, mai puțin zănatecă decât prima, apoi, pe lângă Cricovul Sărat de-a dreptul falsă și căznită. Acolo unde dânsul cotește la Sud pentru-a ieși la câmpie eu urmai un afluent de dreapta, Lopatna, pătrunzând în măruntaiele Dealului Salcia, până-n Șurani.

Păcureți – Sărari – coborâre

De-acolo m-a preluat un mic drumeag asfaltat, lat de-un lat de zdrahon, până pe una din culmile înalte și pe alocuri pleșuve. Zic m-a preluat că n-am simțit c-aș fi depus eu vreun strop de efort cât mai degrabă m-a purtat el precum o veritabilă bandă transportoare, mai ieftină și mai funcțională decât răposata din Gara Basarab.

Păcureți – Sărari – coborâre

Pe-acea culme am intersectat drumul județean 219 ce traversează dinspre Ariceștii Zeletin spre Poienile, de-acolo cât am mers eu, fiind neasfaltat. Cred că momentan este folosit mai mult de lucrătorii petroliști, căci versanții poartă câteva sonde, unele funcționale. De altfel, în aer persista un miros apăsător de țiței cu accente sărate, de unde și toponimele apropiate: Păcuri, Păcureți, Sărari, Sărățel.

Păcureți – Sărari – un pic de fals plat

Fu muncă inclusiv pe coborârea-n valea Păcuri-Sărari. E drept că nu-i știu numele precis și doar improvizez după denumirea a două sate ori cătune de pe versanții săi – Păcuri pe cel stâng și Sărari pe cel drept, cu Groapa de la Păcuri între ele, unde pot fi întâlnite și degajări spontane de țiței – dar nu fu mai puțin satisfăcătoare, dezvoltând chiar un zâmbet deformat de vibrații în timp ce ultimele case din Șurani ieșeau din câmpul meu vizual.

O sondă funcțională

De-aș fi avut mai mult timp și ceva mai mult zvâc, mi-aș fi tocit picioarele până la genunchi doar urcând și dându-mă apoi la vale și cu asta socot c-am zis tot. În schimb, am urcat Sărariul și Zâmbroaia pe ceea ce părea măcar pe hartă ca fiind continuarea DJ 219, nutrind nădejdi trandafirii că-i măcar ciclabil.

Resturi de instalații

Este, din nefericire, fake news, drumul cel mai probabil continuă-n aval, eu nimerind pe un simplu drum de car tras cu sfoara cu cretă prin curțile câtorva gospodării părăsite. Din vecini îmi luă mirosul un dulău plictisit și dornic de-acțiune, însă fără a mă putea repera, simțindu-i din lătrat o undă de oftică.

Apa-i puțin cam tulbure

Coborârea dinspre Zâmbroaia, măturând atent fața dealului, îmi prinse bine, ceea ce nu pot spune despre ultima urcare, cea spre înălțimile Predealului. M-am oprit pe marginea drumului, am răsuflat un pic și mi-am promis o cutie de suc apă cu zahăr acidulată cu aspect de suc de portocală dacă mă mobilizez să gat urcarea pe-acea arșiță ce sorbea și sângele din tine, nu doar sudoarea. Desigur, odată ajuns de vale aproape de Văleni, m-am și ținut de promisiune.

Coborârea din Zâmbroaia

Am nimerit între trenuri și, fiindcă mi-era prea silă să mai aștept, am umblat cu pantahuza la primul șofer de bus ce făcea Ploieștiul, dovedindu-se suficient de amabil încât să mă ia cu tot cu bițiclă. Am dormit făcut grămadă nesinchisindu-mă nici măcar de soarele ce mă prăjise ca pe cârnați.

Aproape de Văleni

Ajuns în autogară, mi-am reasamblat bicicleta (căci fusese necesar s-o fac bucăți), am reglat-o fin ca să mai trag de vreme și-n alte 15 minute fusei în gara Ploiești Sud. Următorul tren util era la vreo oră jumate, prilej numai bun să trag la un restaurant din apropiere – The New London Pub, parcă – pentru-a pune burta la cale. Noroc că era vreme bună, căci eu unul nu m-aș fi primit înăuntru la cum puțeam.