Nu aveam o idee foarte bine conturată vis-à-vis de spate, după cum n-aveam una pentru uși, mai cu seamă că aerisierea era chiar mai importantă aici și ar fi fost de preferat ca măcar unul din cele două aspecte constructive să permită aerisierea, dacă nu chiar amândouă.

Am mai slăbit între timp

Cum ar fi rezultat prea multe uși pentru a da bine cu grilele clasice de aerisire, cum oricum acele uși ar fi urmat să fie suficient de mici cât să fie spulberate complet din orice fel de proporție vizuală de s-ar fi adăugat acele grile, ei bine, am renunțat complet la idee și-am decis să permit circulați aerului printr-un luft mai mare pe centru, să zicem aproximativ , unde se-ntâlnesc ușile opuse de pe fiecare nivel.

Montarea spatelui

Grosul ventilației este asigurat prin partea posterioară, aceasta fiind deschisă pentru zonele închise frontal cu uși, respectiv închisă pentru zonele deschise. În plus, la montaj am lăsat un spațiu de aproximativ un centimetru între pantofar și perete, efectul net fiind mai mult decât suficient.

Cum se vede din interior

Prin deschis, însă, nu înțeleg a nu monta nimic, ci un soi de structură deschisă cu rolul suplimentar de-a servi drept reazem încălțămintei din interior, precum și-a oferi susținere panourilor de umplutură pentru zonele unde, într-adevăr, spatele ar fi urmat să fie închis.

Dimensionarea blatului

Elementele principale sunt două scânduri de pin de 20 mm grosime, 75 mm lățime, acoperind întreaga lungime a corpului (cred că lungimea nominală era de aproximativ 2500 mm), mai puțin plinta, plasate lateral ca două coloane astfel încât să încadreze întreaga structură posterioară.

Pus la lipit

Acea burtă, acea ușoară deviere ovală de la planeitate a pereților, mi-a cauzat probleme la montarea coloanelor amintite, întrucât două elemente drepte nu se vor alinia cu un contur parabolic nici măcar pe Tărâmul Democrației Veșnice, unde 2+2 fac întotdeauna 5 pentru valori suficient de mari ale lui 2 ori suficient de mici ale lui 5.

Mai întâi le-am aliniat astfel încât distanța dintre ele, de sus până jos, să fie identică. Apoi ce-a rămas în afara gabaritului am ajustat cu o rindea electrică, ceea ce-i ca și cum ai pușca țânțari cu tunul, însă asta aveam la îndemână și asta am folosit. Apoi, desigur, le-am șlefuit la nivel și le-am teșit muchiile.

Potrivirea blatului

Continuând construcția, la baza fiecărui nivel am montat câte o traversă de 60 mm lățime și-ncă una-n plus la nivelul cel mai de sus, practic sub spațiul ocupat de pălărie, formând astfel un cadru și pentru partea dindărătul zonei deschise plasate imediat sub dânsa.

Forma finală…

După cum am menționat în introducere, comandasem și o mână de panouri de cireș pentru câteva tușe distinctive: pălărie și ramele ușilor. Adevărul e că n-a fost un plan bine pus la punct în direcția asta, căci, dacă de pălărie eram totuși sigur, ușile au fost o necunoscută până când le-a venit vremea, la fel și forma finală a spatelui.

Finalizarea structurii portante a spatelui

Ideea cristalizată în final precum crăcuța lui Stendhal a fost să produc acele uși în compoziție de tip cadru și panou, cadrul fiind de cireș, iar panoul din centru din pin. În plus, fiindcă oricum ar fi urmat să rămâie resturi, am hotărât prin bulă papală ca panourile de umplutură ale spatelui părților deschise au să fie tot de cireș, făcând astfel de-un complement foarte plăcut și fericit.

Lateralele pălăriei

Montajul coloanelor a fost efectuat prin șuruburi inserate pe laterale, precum și cu câte un șurub pe canturile dorsale corespunzătoare tavanului respectiv fundului, evident cu locașuri zencuite apoi acoperite cu chit rezonabil de potrivit la culoare.

Se conturează pălăria

Traversele au fost fixate cu șuruburi clasice de canturile fiecărui nivel (la fel de zencuite și chituite), precum și de coloane prin șuruburi trase prin găuri buzunar, mascate ulterior cu cepi de pin. La prinderile laterale am avut câteva probleme din cauza faptului că am nimerit niște noduri ce s-au crăpat ori deplasat odată ce-au fost penetrate de șurub.

Șablonul pentru arcadă

Nu din vina sculelor folosite, nu din vina accesoriilor de montaj ci doar din vina hazardului – cu toată grija de-a le ocoli, au fost câteva puncte unde-am avut de-ales între un atare conflict sau expunerea unor fragmanete inestetice.

Preventiv, am pregăurit cu burghiul de 3 mm urmând direcția buzunarului format, ceea ce mi-a ocrotit câteva puncte și a făcut ca locurile vătămate să fie probabil mai puțin afectate. Soluțiile au fost: să înlătur cu totul bucățile zdrumicate, să le lipesc la loc pe cele mai mari, apoi să acopăr cu chit, operațiuni mai greu de pus în practică acolo unde se aflau pe interior.

Spatele – inserții de cireș

Ultimele piese mai dificile au fost lateralele pălăriei precum și arcada, întrucât prezentau curburi, adică – pentru mine – execuții în premieră. Mi-am făcut mai întâi niște șabloane din covorașele acelea ce servesc drept protecții pentru polițe ori funduri de sertar, acelea cu punctișoare siliconate aplicate pe fund pentru a nu derapa, apoi le-am transpus pe piesele de prelucrat.

Spatele – inserții de cireș

Am tăiat conturul vag, adică augmentat cu aproximativ 2 mm în jurul celui marcat drept țintă, la un mic banzic Metabo, foarte util pentru lucrări mici însă puțin gingaș pentru lemn precum cireșul, motiv pentru care am și sfârșit prin a-l vinde. Odată conturul primar definit, am coborât la dungă cu o rașpilă, apoi am finisat cu un șlefuitor orbital mai mult sărutând suprafața cantului decât orice altceva.

Tăierea rondelelor de salcâm

Rezultatul a fost neașteptat de bun, deși cu vădite urme de stângăcie. Orișicât, cu liniștea dobâdnită prin dovedirea părții mai dificile, am confecționat și blatul pălăriei. Primul pas, întrucât niciuna din canturile lungimii nu erau într-adevăr drepte – ci concave – a fost să le îndrept tot cu rindeaua electrică.

Pălăria finalizată

Nefiind sigur că am să le fac la 90 de grade – totuși e o mașinărie destul de dificil de controlat pe un spațiu atât de mic de către cineva atât de neîndemânatic – am unit plăcile între ele și-am rindeluit canturile împreună astfel încât să aibă măcar același unghi, condiție suficientă pentru a putea fi lipite.

Spatele (aproape) finalizat

Am curățat rămășițele de adeziv tot cu rindeaua (e prea dur pentru șlefuitor și se și adună rapid pe suprafața colii abrazive) și abia la urmă am șlefuit totul. În sfârșit, le-am tăiat la lățimea și lungimea finale și canturile vizibile – față și stânga, unde se deschide pălăria – le-am frezat la 45 de grade.

Variante de așezare

Asamblând cu nerăbdare pălăria, am finisat buzunarele cu cepi de stejar (căci stejarul nu face o notă deranjant de discordantă la culoare) și-am făcut o ultimă probă înainte de-a o pune deoparte: fiind grea, ar fi stricat echilibrul corpului și l-aș fi manevrat cu și mai mare dificultate, alegând ca atare să fie ultimul subansamblu fixat. Ce am instalat în schimb, cu mare satisfacție, fu arcada, prin trei biscuiți.

Primul strat de rășină

Suntem, după atâta lungă vorbă, în punctul în care toate componentele carcasei sunt gata, inclusiv polițele fixe și ajustabile din partea inferioară (parțial), inclusiv elementele de umplutură menționate deja anterior (montate și finisate) și, pentru a ispiti soarta, mi-a mai venit, aruncându-mi din întâmplare ochii pe niște butuci subțiri de salcâm, o idee: ce-ar fi dacă partea de sus ar contrasta metaforic cu aspectul vag urban al pălăriei și, ca atare, aș lipi un covor de rondele de salcâm pe fund, cu tot cu scoarță, acoperindu-le apoi cu rășină epoxidică?

Al doilea strat

Am tăiat un surplus de 1/4 din numărul estimat de rondele și le-am ales pe cele mai arătoase și sănătoase. Le-am așezat astfel încât să acopere cât mai mult din suprafață și, ca primă intervenție, le-am acoperit cu un film subțire de rășină. În a treia zi l-am șlefuit cu lână de oțel, apoi am izolat suprafețele perimetrale și încheieturile cât am putut de bine și am turnat o primă tranșă de rășină.

Finalul

Dat fiind că stratul final n-a fost mai gros de 11 mm poate că nu se justifică aplicarea-n două staturi, dar m-am gândit c-ar fi mai cuminte așa, întrucât aș putea mai lesne să corectez, să zicem, eventuale scurgeri ori, în sfârșit, tot felul de dume prăpădelnice. Și se pare c-a fost ceea ce dependenții numesc un veritabil moment de iluminare, întrucât am evitat razant zămislirea unui veritabil rahat glasat:

– micul baraj frontal făcut din dintr-o bandă adezivă mai groasă n-a rezistat și-am avut câteva scurgeri deranjante, chit că mici;
– mult mai neplăcut, am avut infiltrații prin încheieturile din spate, situații corectată cu mare migală înlăturând puțin câte puțin cu dalta, apoi cu un mic șlefuitor delta.

Cu pălăria montată de probă

Totuși, cu toate tulburările, acest prim pas a sigilat ce era de sigilat și mi-a oferit ocazia de-a sigila diferit frontul grupului de rondele, printr-o metodă mult mai primitivă și simultan mult mai eficientă – guma de mestecat. Am sigilat fiecare gol cu 3-4 pastile clefăite și apoi lipite cu mare atenție.

Din diverse unghiuri

S-au întărit relativ repede, putând să torn în aceeași seară. În caz că vă-ntrebați, nu, n-a lăsat foarte multe urme la dezlipire; nu, efectele secundare au fost altele: fără să intru prea abrupt în detalii, să zicem că bubuituri atât de groaznice și-atât de-ndelungate n-a văzut nici Stalingradul, prieteni!

Pe curând

O altă chestiune extrem de supărătoare a fost altceva: infiltrațiile prin capilaritate pe sub banda de hârtie cu care am mascat suprafețele înconjurătoare, curățate extrem de greu și lăsând cam multe vătămături chiar și după șlefuire, necesitând o matisare cu chit nefericită, la care n-aș fi recurs dacă n-ar fi fost mai bine decât fără.