Ca să fac suma minimă pentru comandă astfel încât să nu mai plătesc transport, am mai adăugat în coșul digital de cumpărături două cărți (am învățat de curând să citesc și o nouă și minunată lume mi s-a deschis în față): Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor de Georg Captivus Septemcastrensis (1422-1502), respectiv Vameșul de I.C. Vissarion, ca să vedeți că n-ai nevoie de recenzia de carte din fiecare Vineri pentru a pune mâna pe ceva cu adevărat valoros.

Istorii vechi și totodată noi

Ambele sunt oarecum greu de citit pentru pro-europeni în general (și pentru susținătorii lui Abac-Împărat în special) pentru că au cuvinte multe, diverse și nu prea conțin neologisme de bonton cum ar fi: alegații, biasare, adresare, updatare, impactare, blurat, targetat, yeap, eniuei, adicții, complianță și-alte asemenea, cum șade bine unor oameni cu bună ieducație ce nu vrea să fie confundați cu plebea. Se pot, totuși, încălzi cu cele câteva poze din tratatul lui Georg, care, atenție, nu-i același lucru cu programul informatic al unei funeste bănci.

Georg a fost ceea ce la acea vreme ar putea fi descris ca un pro-european tefelist, numai că pe bune educat și cu o vastă știință de carte. Georg a petrecut fără să vrea un sejur în Turcia și a reușit o cascadorie intelectuală de-a dreptul spectaculoasă, însă, înainte de-a purcede cu explicațiile, permiteți-mi să spui că-și începe lucrarea cu ceea ce era să facă din el un clujean perfect, chit că nu era din Cluj:

Un bărbat de neam nobil, împreună cu fratele său, deopotrivă un bărbat vrednic, care fusese mai înainte apărător al fortăreței și se înfruntase mult cu turcii, nefiind cu nici un chip de acord cu asemena sfat și înțelegere (un blat elaborat cu turcul), a spus că preferă să moară de o sută de ori decât să se dea pe sine, soția și fiii săi pe mâinile turcilor. A convins cât de mulți a putut și, alegând unul din turnuri, a intrat acolo pe toată durata acelei nopți a adus arme și provizii și l-a întărit zdravăn.  Împreună cu ei am intrat și eu în turn și așteptam cu mare dorință mai degrabă moartea decât viața
(…)
Cum (…) ei nu reușiseră nimic, au făcut un plan: în vreme ce unii luptau, alții s-au repezit să aducă lemne și le-au clădit într-o grămadă care era aproape la fel de mare ca turnul însuși. Punându-i foc, ne-au copt de parcă ar fi copt pâine în cuptor. Iar când au văzut că nimeni nu mai mișca în turn, ca și cum ar fi fost de-acum morți cu toții, au stins focul și au năvălit pe ușă: dacă-i găseau pe unii pe jumătate vii, îi scoteau afară, oblojindu-i. Scoțându-mă și pe mine în chipul acesta, m-au dat negustorilor, să mă vândă.

Așadar, într-o vreme-n care Biserica (fosta Uniune Europeană) se pricepea strașnic a-nțelege foarte repede foarte greșit până și-un strănut mai zgomotos, Georg a publicat fără a suferi de scurtime de cap o lucrare – această lucrare – unde pe-alocuri se vorbește fățiș admirativ de inamicul ce tot încerca din pristolul de la Roma să dea calului ovăs.

Mi-e teamă că atare realizare-ar fi aproape imposibilă azi, în epoca pro-europenilor pro-libertate și pro-valori-pro-democratice, sulemeniți cu principii din cap până-n picioare, când tot Omul Educat abia așteaptă să-i cază cu hârzobul din cer, de la comenduire direct în gâtlej, textele aprobate pentru luna-n curs: cât fac 2+2, dacă soarele răsare de la Est sau de la Vest, cine-i Omul Rău și cine-i Omul Bun etc.

La fel de ironic, de-ar mai fi trăit câteva sute de ani, acest compozitor de șlagăre medievale ar fi realizat și cealaltă mare gafă a turcilor: ce dânșii s-au căznit să obțină din greu cu armele, a reușit Revoluția Ovarelor începută-n Octombrie Curcubeu în mai putin de 30 de ani – să transforme Europa, în gemetele unei veritabile orgii a disprețului, din perla civilizației într-un ghetou, umplând-o cu tot felul de neamuri de dubioși, sarazini și nu numai, ce n-au și nu vor să aibă nicio legătură cu nimic de pe-aici, să le dea drepturi superioare (printre care și sancționarea celor ce stau în vârful limbii cu cârteala legitimă-mpotriva lor) și să-nlocuiască încet-încet populațiile indigene, pentru a căror propășire și regenerare n-au sau nu vor să aibă nicio soluție.

Cu alte cuvinte, în loc să fugărească un iluzoriu succes militar, ar fi trebuit să bage strâmbe prin culise, căci coclețurile-s mai tari ca tunurile, și să lase Europa nu doar să se autodistrugă cu nădejde și temei, ci să și fie mândră că o face, navigând cu toate pânzele sus prin apele rebuturilor istoriei, purtând un steag colorat în poponeț.

Revenind la Georg, nu doar că n-a dat cu subsemnatul la Insituțiile Democratice ale vremii, ci a devenit și-un soi de super-star, un obișnuit al Vaticanului și la per-tu cu Papa (a nu se confunda cu Papa Junior, Papa Bouba Diop ori Lasă-mă Papa la mare), primind chiar și fonduri europene nerambursabile pentru a-și publica lucrarea.

Dincolo de toate aspectele, rămâne un splendind exemplu de cum, în loc să interzici orice nu-ți convine drept propaganda dujmanilor o aduci chiar tu pe masă, îi invoci, să zicem, argumentele pe care le-ar putea invoca și apoi organizezi o dezbatere-n jurul lor. Ori… un tratat. În termenii tăi, nu al lor.

Izul propagandistic e acolo, e foarte bine cultivat, foarte bine insinuat, dar nu pot să nu mă-ntreb: este oare chiar un tratat, ori doar un cadru meșteșugit pentru niște amintiri de călătorie ce altminteri i-ar fi adus pierzania?

Probabil abilitatea de-a pune-n operă ceva atât de laborios l-a propulsat atât de sus în atenția vremii. Ce e și mai interesant e că pare să fi avut dreptate – într-un mod vizionar, dacă-mi permiteți – când a cercetat avantajele creștinismului față de islamism, dacă e să judecăm cele întâmplate de-atunci și până acum, mai puțin la partea cu teologia, unde, să fim serioși, pot fi contabilizate o sumedenie de silnicii, altfel n-ar fi avut Voltaire atâta material să puie-n dialogurile sale atât de multe și atât de bune spume filozofice.

Și, concidență istorică au ba, o conversație cu un extremist (sic!) eurofanatic Educat®, dotat cu șapte roți la trotinetă și fără curent la izoletă și, în general încă bântuit de traumele învățatului la oliță, are toate șansele de-a se-ncheia adresându-i frumosul, neaoșul și contondentul: ce-ai, bă, ești turc?