Se pare că mașina cu legi a venit cam goală căci lumea e ofticată pe tema asta. Este de înțeles îngrijorarea: unii nici măcar n-ar putea să stea drepți fără să li se spuie cum și fără să le verifice careva poziția cu nivela cu laser-frate. Și deși încă-i pe bună dreptate o chestiune de speculație controversată dacă e cazul să ne cerem de bună voie înghesuiți necondiționat în rolul de infractor, prefer să iau poziția avocatului Diavolului și să presupun prin absurd că mai bine nu.

A venit mașina cu legi. Foto: Bogdan Stoica.

În definitiv nu poți să structurezi realitatea doar cu legi, la fel cum nu poți s-o rânduiești doar cu știință. Dovadă șade că ambele incercari au eșuat rasunator în trecut. Dacă nici Prohibiția sau Aventurile lui Stați-n-Casă nu constituie bun exemplu, nu stiu ce-ar putea fi.

Legiuirea este o chestiune de acord foarte fin ale cărei subtilități sunt dacă nu pierdute, măcar uitate în boxa de la subsol, actualmente neinteresante pentru nimeni, motiv pentru care imbecilități marțiale ca Chat Control au loc neironic în spațiul public în alte pagini decât “Scuipați aici”.

Subtilitatea de care vorbesc este legată de faptul că trebuie să fii mereu moderat (a scris Montesquieu un zid de text și l-a scris degeaba), iar moderația e necesară nu doar pentru a nu crea infractori pentru lucruri naturale, ci și pentru a te asigura că nu distrugi independența individuală.

Deși pare contraintuitiv la prima vedere, este complet împotriva propriilor interese ca un grup social să fie format din indivizi amorfizați de reguli rigide. Desigur că putem invoca comunismul aici, că tot a cazut cumătrul nostru-n pedanteria anticapitalista. Uniunea Europeana de acum este exact același organism extractiv (identic cu capitalismul mânat de corporații prin lobby guvernamental și tras la șapirograf după fosta perlă a coroanei – URSS-ul), ambalat altfel cât să momească fraierii că-i altfel.

Mărul „Discordiei”

Ei, și un individ bine dezvoltat și destul de bine adunat fizic și mental n-ar căuta compensații scăldându-se-n tot felul de vicii, că tot se dau toți cu curul de pământ că școlile au devenit locuri ale pierzaniei (mă rog, ele oricum asta au fost, dar era o pierzanie din aia bună, acum nu mai e așa bună) după ce au făcut tot posibilul de-a feri bieții copii de absolut tot ce i-ar fi putut face oameni cu o brumă de caracter. În fine, locul și răspunderile lui în societate l-ar ține automat departe de astfel de scăderi de spirit. Aș putea să observi și cum proliferarea legislativă a adus dupa ea și degenerarea individuală.

Dar desigur că se pot face aceste legi mai dure și desigur că se vor da pentru că lumea este cultural coapta într-un stadiu de infantilizare atat de crasă încat are nevoie de legi și studii științifice și sa bea apă. Insă vor fi legi încalcate, ca multe altele până acum, însă măcar noi ca adulți ce-am fugit de noi înșine vom putea pune mâinile pe piept șoptind c-am făcut totuși ceva – am dat legi, să le asculte.

–

Când a văzut High Noon John Wayne a făcut urticarie-n formă agravată și-a spumegat că-i cel mai neamerican lucru văzut vreodată. Ca să se scarpine a făcut Rio Bravo. Și fiindcă nu s-a scărpinat suficient de bine, a mai făcut încă unul identic: El Dorado. Și nici ăsta n-a fost de-ajuns, a mai fost oarecum necesar și Rio Lobo.

Ce să vă zic, toate trei sunt filme reușite, Rio Bravo ar putea fi chiar memorabil, mie unul îmi place de mor, mai ales pentru culoarea adusă de frumușelul Dean Martin. Dar sunt doar o ficțiune cu găini sferice-n vid, o mitologie de carton. Atât și nimic mai mult.

Vanea Ion în Rio Bravo

N-ar fi fost mare brânză dacă judecata lui Wayne ar fi fost pur estetică. Problema sâcâitoare e că tot edificiul se vrea și un contrapunct moral în monedă forte. Pe de o parte, în viziunea lui un erou adevărat nu se teme, nu se îndoiește, dacă legea se evaporă el devine legea. Frica este suspectă, aproape o trădare de caracter.

Pe de altă parte, comunitatea nu posedă simțul auto-conservării decât ca zumzet de fundal și se-aruncă fără pic de rezerve-n brațele morții. Sau ar trebui să zic mai degrabă prietenii, întrucât comunitatea propriu-zisă, atât în Rio Bravo, cât și-n El Dorado, există doar ca martor. Iaca ironie :).

Și totuși nici măcar în basme eroul nu este întreg din prima. Dacă ar fi, conceptul de basm ar fi golit de sens. Elementul central îl reprezintă musai un soi de cădere simbolică. De aceea, Rio Bravo deși se vrea ancorat într-un soi de realitate fizică, nu este credibil. Nici măcar îndoiala lui Dean Martin nu este – e doar un teatru. Comparați, bunăoară, cu Lee, personajul lui Robert Vaughn din Cei Șapte Magnifici, abia aia-i teamă.

Will Kane a cam băgat-o pe mânecă

Privind la nivel uman lucrurile se inversează. High Noon nu e neamerican, orice-ar însemna termenul ăsta. De fapt am putea să scoatem americănismul din discuție – până la urmă e vorba de niște idei cu aplicabilitate universală, dar cum vestul sălbatic e ultima mare aventură a omenirii, e un cadru la fel de bun ca oricare altul.

Șeriful lui Gary Cooper nu e slab pentru că se teme. E real. Își caută aliați, e refuzat, e umilit de indiferența comunității topite de frică, lăsat golaș de o lege ce nu mai valorează nimic; și totuși rămâne. Nu pentru glorie, ci pentru că alternativa ar fi să plece și să se trădeze pe sine. Curajul lui nu vine din absența fricii, ci din decizia de a nu fugi de ea. Și culmea că nici măcar n-ar avea certitudinea siguranței dacă ar fugi.

Suspectez că oftica monumentală a lui Wayne a fost probabil cauzată de faptul că șeriful Will Kane a fost salvat de nevastă-sa. Ce poate fi mai insultător de-atât pentru alde John T. Chance ori Cole Thornton pesonaje atât de-adâncite-n datorie încât le trece păsărica pe la nas și ei stau stană de piatră în loc să stea drepți?!

Dar nu se lasă

Mie mi se pare foarte frumos finalul din High Noon, întrucât soția lui Kane are propriul arc narativ – de la juruita împotriva violenței la realizarea că n-ar mai avea niciun sens dacă Omul Tău nu mai trăiește. Și-apoi omul făcuse și el tot ce putea face, își făcuse partea.

Nu mă-nțelegeți greșit: Angie Dickinson și Charlene Holt sunt incredibil de frumoase, le-ai nunti și mozoli din toate punctele cardinale, dar… sunt doar decor. Și dacă se presupune că te iei cu cineva, apăi persoana lângă care trebuie să-nveți să trăiești, să-mbătrânești și să mori n-ai vrea să fie doar piesă de muzeu în ștrampi.

Păcat însă de continuarea lui High Noon: mai întâi că a existat, apoi că a stricat tot ce s-a construit în primul.

–

Se vede acum și rezultatul victorioasei operațiunii speciale “am lăsat orașul fără datorii” (patentat de Brelocul Autist al Împăratului Prenadez): “Bucureștiul se află într-o situație bugetară gravă. Ciucu adoptă azi majorarea impozitelor”. Adică a fost Ciuciu cu pantajuza la Sfincterul din  Oradea și a zis că l-au luat frezoanele ca pe cardieshi când a vazut bugetul. Cred că Mucuș Ordan a luat și bateriile de la telecomenzi și-a lăsat doar tapet de muci pe pereți, așa se vaită urmașul lui la tronul din baie.

TAXELE SUNT PREA MICI!!!

Ceea ce e nu bine, ci foarte bine, căci toata lumea știe că impozitele erau prea mici. Adică nu doar că nu erau mari, nu erau nici mici, ceea ce bucureșteanul din Lumea Bună ® putea poate suporta, dar PREA MICI?! Aceste cuvinte ne doare.

Îți dă spaimă și nu alta, doară îi fapt bine știut că bucureșteanul – și de altfel tot românul care se respectă cu blugi-banane-vacante-de-lux, expert desăvârșit în tehnica fellatio monosprancenata, nemanipulabil și simultan încrezător neironic în abilitatea Perechii Fetide de-a salva țara (de ea însăși?) – nu trebuie doar să platească taxe, ci să fie un cretin atât de cazon încât să și vrea să le plătească.

Desigur, cât mai mari.