După Gavroche mi-am îndreptat atenția către ceea ce-mi doream încă de când am refăcut sufrageria, poate chiar mai mult decât biroul ce-i acum în lucru – un dulap clasic în două corpuri: o bază cu două uși oarbe – fără vitrină – și un rând de sertare și-unul vitrină cu o zonă intermediară ca tranziție vizuală și „mână curentă”.

Sărbătorind cu o mușcătură de coniac

O bună parte din gospodăriile vechi aveau așa ceva, în dimensiuni mai mari sau mai mici, mai baroc sau mai auster, dar egal de practice, frumoase fără să adere musai la proporții canonice, asigurând drept urmare un centru de greutate pentru camera-n cauză, fie vorba de bucătărie ori de sală.

Îmi imaginez că structurarea în două volume independente a avut imperative inclusiv logistice: în căruță-ncape mai bine decât un dulap masiv, trece mai ușor de uși, scări și nervi. Consecința naturală este că un set poate fi îmbunătățit schimbând doar baza sau doar partea de sus, în funcție de nevoie, iar piesa veche vândută sau folosită pentru altceva.

Se poate spune că era și un simbol al bunăstării, nu în sensul steril umplut azi de peretele media plin de paiațe infantile ce gravitează în jurul unei „plasme” (ori de bucătării scumpe din materialul de lux numit PAL/MDF boit ca la circ), ci precum un altar domestic ori ca o piesă de civilizație semnificând ordinea și amânarea măcar temporară a grijii zilei de mâine.

Nu că ar fi ceva greșit cu organizarea modernă per se – concentrarea unui bogat set de funcții într-o singură cameră oricum mult mai mică decât în gospodăriile rurale a dat naștere în 1926 bucătăriei Frankfurt, proiectată de Margarete Schütte-Lihotzky, dar, pe de o parte, unde spațiul bucătăriei o permite un step-back poate proiecta un aer insolit, pe de altă parte, mutat într-o sufragerie poate primi:

– papetărie, acte ș.a.m.d. în loc de oale,
– obiecte mici de uz general în loc de tacâmuri,
– respectiv cărți deosebite și pahare de sărbătoare în loc de veselă.

Schița

Personal cred că bazele a tot ceea ce-i necesar unei case de om s-au inventat deja și-au atins maturitatea deplină odată cu tehnicile manuale de prelucrare a lemnului de secol XIX, iar soluțiile oferite sunt suficient de versatile cât să-și găsească, beneficiind de o reinterpretare actuală, loc în gospodăriile moderne, dându-le o șansă de-a fi case de oameni, nu doar camere de hotel.

Am plecat ca inspirație din două locuri – de la piese asemănătoare văzute prin diverse case țărănești și de la clasicul step-back cupboard colonial, așa cum se numește în jargonul englezesc. Modelul acestui dulap de unde mi-am tras foarte multă inspirație a fost cel prezentat în cartea Illustrated Cabinetmaking – How to design and construct furniture that works, de Bill Hylton (American Woodworker / Fox Chappel Publishing, ed. 2008).

Nu știu cine este Bill Hylton, dar cartea este senzațională: după un breviar constructiv (cum se îmbină lemnul și de ce), expune o amplă listă de categorii de mobilier (și multiple exemple de piese pentru fiecare), chiar mai diversificat decât putem afla-n casele contemporane. În fine, la pagina 280 se găsește dulapul menționat:

The step-back is a large cupboard consisting of a base cupboard with so-called blind doors (those having wooden panels) and an upper cupboard with glazed doors. It is called a step-back because of a difference in depth between the lower and the upper sections.

The step-back shown here is a variant of the form known as a Dutch cupboard. It is a kitchen piece that originated with the Germans that settled in North America in the 18th and early 19th centuries.

Ca o paranteză, asocierea Dutch – German nu constituie o greșeală de tipar, e o alunecare de limbaj ieșită din ceața istoriei. De-a lungul timpului, Pennsylvania Dutch (Pennsylvania, fiind o destinație predilectă pentru vorbitorii de limbă germană din Europa Centrală și de Nord, printr-un amestec rar de promisiune, rețele și oportunitate) n-a însemnat musai olandez ci germanic în sens mai larg, fiind probabil la mijloc și o confuzie între Dutch și Deutsch.

Revenind, funcția inițială era, în majoritatea cazurilor, cea de bufet: jos erau depozitate mâncarea, vesela mai grosolană (oale, ibrice, alte lucruri voluminoase), iar sus erau depozitate vesela fină (farfurii, căni, cești), vaze, alte lucruri mai de preț demne de arătat. Sertarele găzduiau tacâmurile și alte accesorii mici.

În ceea ce privește liniile mari, am urmat modelul foarte fidel, întrucât se preta cu dimensiunile mele, dictate de lățimea măricică ce trebuia umplută: 1125 mm. Mai precis: am păstrat cele trei sertare, am păstrat elementele fixe centrale astfel încât ușile împreună nu acoperă toată lățimea disponibilă, am păstrat ușile oarbe de jos și ușile cu vitrină de sus. În sfârșit, am reținut și intermezzo-ul dintre cele două corpuri (integrat structural în cel de sus), nefiind hotărât pe forma finală a măștii sale: arcadă sau profil drept?

Primele lucruri reduse la minim au fost elementele decorative: am renunțat la toate profilele decorative, păstrând un model clasic și discret pentru conturul interior al ramelor ușilor, acela ce asigură tranziția la panoul de lemn jos, respectiv la vitraj sus.

Rolul lor a fost compensat de alegerea unei esențe de lemn cu nervuri mai jucăușe – chiar nebunești, ca o entropie frenetică – pentru contururile ușilor, sertarelor și masca spațiului liber intermediar din mijloc, precum și de expunerea îmbinărilor în coadă de rândunică pentru planeșul fiecărui corp. În treacăt fie spus, îmbinarea-n coadă de rândunică nu era-n trecut o marcă decorativă, fiind mascată cu cornișe (eng. molding) cu grad variabil de complexitate.

Pentru schițarea proporțiilor de ansamblu m-am folosit de lucrarea lui H.R. Radian – Cartea Proporțiilor (Ed. Meridiane, 1981), o expunere de, după subtitlu, principii și aplicații în arhitectură și artele plastice. Pentru omul care-și mai face una-alta pentru el, o asemenea carte – ce nu dă ochii peste cap că nu suntem toți genii arhitecturale pustii și neînțelese incapabile să perceapă arta sublimă dintr-un cub sferic cu ferestre – este aur curat.

Pe mine unul m-a ajutat să-mi ordonez și să îmblânzesc un pic ceea ce în definitiv este un mic monstru. Așadar, lățimea era deja bătută-n cuie – 1125 mm. Înălțimea nu suferea de constrângeri atât de rigide, însă trebuia să fie într-o minimă armonie cu lățimea și să nu sară cu mult de un stat de om. Asta mă ducea în intervalul dintre rapoartele 1/√2 și 1/√3 între care am oscilat până binișor spre mijlocul proiectului.

Între părțile componente a fost greu de păstrat o proporționare canonică fără să creez disfuncționalitate, alegând în schimb să adopt un modul de 75 mm – adică o unitate de referință de unde izvorăsc celelalte (multipli, subdiviziuni, aliniamente etc.) ori folosită ca atare (bunăoară lățimea plintei).

La modulul 75 mm am ajuns mai mult empiric, dar este și o valoare practică, plăcută vizual, rezonabilă structural, și prietenoasă cu mâna de lucru. Acesta se regăsește în înălțimea rezervată bazei (750 mm, modificată ulterior la 775 mm), lățimea panourilor (150 mm, modificate ulterior la 145 mm), lățimile contururilor ușilor (75 mm), lățimile contururilor sertarelor (50 mm).

Motivul pentru care schița finală ce o regăsiți aici conține dimensiuni ușor modificate se datorează părții semnificative din orice proiect revendicate de… hazard: fie greșeli pe parcurs, fie adoptarea unor soluții ce oricum nu se vădeau la început (cum ar fi adăugarea unui blat de stejar de 20 mm pentru bază și suplimentarea cu 5 mm a spațiului vertical destinat sertarelor). În realitate ochiul nu este bruscat de atari variații întrucât, privite în raport, diferențele sunt insesizabile: 775 / 75 = 10.33, foarte aproape de 10.

Pentru corpul superior am renunțat la vitrajul din mijloc, optând în schimb tot pentru un panou orb, identic cu panoul bazei (ambele din stejar), rindeluind pe lateralele fiecăruia câte un canelaj convex din patru coloane fiecare (eng. reeding), ca să conduc gingaș privirea pe verticală, determinând-o să ignore parțial fibra lemnului și să perceapă cele două segmente ca un tot unitar în ciuda întreruperii.

Un motiv suplimentar a fost și faptul că am dorit ascunderea panoului folosit pentru subîmpărțirea corpului de sus în două compartimente laterale egale. Rațiunea secționării a fost pur structurală: rigidizează ansamblul și mai cu seamă polițele. Reducându-le deschiderea, scad riscurile deformării prin fluaj (eng. creep), acea lăsare lentă în timp, produsă de o sarcină permanentă, chiar și când greutatea e perfect rezonabilă.

Adâncimea este modestă comparativ cu modelul folosit (315 mm la bază cu tot cu spate și fronturi față de cei 19″ 11/16 ≈ 500 mm din carte), ceea ce a condus automat la o diferență mult mai mică de profunzime: 295 mm cu tot spate și fronturi a dulapului de sus, deci doar 20 mm. Ideal ar fi fost să fie undeva în jurul valorii de 50 mm, dar cum să o pun în practică neumblând la adâncimile nominale?

Talaș…

Specia jucăușă de care vorbeam este sapeli (ori sapele). L-am găsit la Spectrum Center acum vreo doi ani și voiam mai puțin, dar nu se dădea decât la palet. Având în vedere că nu se mai găsește, până la urmă sunt foarte fericit că n-am renunțat. Panourile ușilor oarbe, ale sertarelor, blatul bazei și chiar o parte din sertarele propriu-zise sunt din stejar. Lateralele sertarelor sunt… surpriză :).

Așadar, după o lună de zile în care mi-am reorganizat camera de lucru și m-am cultivat în tehnica rindeluirii de mână, am dat lovitura de-nceput a ceea ce-a fost o foarte frumoasă aventură întinsă pe aproape o jumătate de an.

Urmează o serie zic eu interesantă, ca de obicei, nu despre cum se face, cât mai degrabă cum a fost, deci utilă și pentru cine vrea doar idei, și pentru cine are deja rumeguș în mufa USB.