Am întocmit în faptul lui Septembrie, un Septembrie de-acum câțiva ani, un plan de călătorie pe trei zile, pornind de la regretul mamei că n-apucase până atunci să vază Castelul Corvinilor. Deși văzui suficiente pietre cât să nu mă mai dau așa de mult în vânt după ele, exista un veritabil potențial pentru ceva dileală românească, dincolo de posacele tomuri ce-nșiră patru mii șapte sute treizeci și două atracții turistice.

Dunărea la Coronini

Așadar, într-o zi de vineri, am plecat de cu dimineață din Rio de Alejandria pe direcția Craiova și mai departe spre Târgu-Jiu. Înțeleg că acum au rezolvat cu E70 și-n județul Olt, dar pe-atunci era lăsată oarecum în construcție, cu porțiuni înguste și alte diverse capcane menite a face drumul mai puțin plictisitor. Soarele încă pișca cu obidă, iar aerul condiționat a funcționat non-stop la parametri optimi.

Jiul lângă Lainici

După Craiova traseul a devenit un pic mai interesant, iar ultima parte spre Târgu-Jiu se poate spune chiar electrizantă, terasamentul fiind alunecat prin diverse locuri. Din nou, este de apreciat modalitatea inteligentă prin care drumarii olteni tocmesc atenția necurmată a conducătorilor auto.

Fetele au vrut să pozeze flori și să culeagă mere

A fost prima dată când am traversat Defileul Jiului, șoseaua fiind pe-atunci refăcută cu excepția podului și tronsonului din vecinătatea Mănăstirii Lainici. Nu suportă o viteză prea mare, ceea ce nu-i împiedică pe unii să insistă a conduce cu spirit civic așa cum se vede pe cele mai reputate bloguri de extremă stânga.

Ascultați ce zice Nelu / Hai să vizitați Castelu’

Orișicât, m-am bucurat de-un parcurs teribil de plăcut, cu o pauză mai lungă chiar la mănăstire. Le-am lăsat pe fete, adică pe nevastă-mea și pe maică-mea, să se plimbe, iar eu m-am retras undeva la umbră după ce-am schimbat câteva priviri complice cu Jiul. Cred că voia din sandvișul meu și i-am aruncat și lui o ciozvârtă de salam.

Am oprit mai apoi la Hațeg pentru o binevenită masă de prânz în toată legea și, enfin, pe la ora 15 eram în Hunedoara. Aș fi adăugat o scurtă frază despre cum pe-acolo sunt prețuite obiectivele turistice – castelul este de bine, de rău re-a-bi-li-tat – dacă n-ar fi reușit să radă complet de pe fața pământului o cale ferată îngustă ce-ar fi putut da lesne rușine Văii Vișeului.

Ultimul stinge lumina

În interiorul castelului m-au impresionat în mod deosebit sălile de îndreptare a comportamentelor anti-europene. Parexamplu, într-una din săli, un reacționar ce preferă să-și vază de viață fără să-ngâne idealuri și valori este atârnat de tavan cu ajutorul unei frânghii aninate de mâinile sale-mpreunate la spate.

Soarele face un moment în curtea pensiunii din Caransebeș

Într-o alta, o mașină de netezire a conduitei celor ce nu vor o țară ca afară: omul e legat de mâini și de picioare pe o masă, mâinile fiindu-i fixate într-un panou mobil, mișcat apoi progresiv, corpul fiind întins până când ideile se realiniază.

Nu tot castelul a fost vizitabil, dar pentru mine a fost suficient. Seara am petrecut-o în Caransebeș, la un hotel retras spre marginea orașului, pornind a doua zi spre Reșița, destinația principală fiind linia ferată Oravița – Anina. Oprirăm, desigur, și-n părculețul ce găzduiește un muzeu de locomotive-n aer liber, majoritatea – dacă nu toate – fabricate chiar în Reșița (vezi și site-ul muzeului).

Mașina 50.025 din Oravița

Sunt – sau erau – frumos întreținute acele mașini, adică măcar vopsite, însă într-un fel e trist, fiindcă sunt printre puținele ce-au scăpat de-autogen doar pentru a sta-nțepenite. Sau, mă rog, să-și odihnească osiile, cum se zice la gazetă.

De stricat să mai funcționeze n-ar fi stricat, ba dimpotrivă. Ironic, aici se află și mașina 50.025 aparținând de depoul Oravița, mai mult ca sigur soră cu 50.065, lăsată cândva pe o linie secundară-n gara Oravița, deci ambele servind odinioară pe linia Oravița – Anina și mai de vale până-n Iam ori Baziaș.

Timpul îndoaie de mijloc până și-un vagon

Am trecut, așadar, de la piatră la fier. Fier vechi, fier frumos, fier stătător ori încă mișcător printr-un miracol administrativ sau, mai probabil, printr-o scăpare a istoriei. Încă se mai circulă-n deal spre Anina, chit că mai e doar un singur tren pe zi. Oravița în sine este, altminteri, izolată din punct de vedere feroviar. Pe lângă gară-și fac veacul niște Ia-mă Nene ce-și oferă serviciile celor ce vor să coboare înapoi în Oravița mai rapid: îl tocmești din gară și te așteaptă sus.

50.065 în serviciu pe Oravița – Anina

Acum, dacă stau să mă gândesc, fiindcă tot ajung inevitabil la Dunăre – atât în general cât și-n darea de seamă de față – n-ar fi stricat încă să existe un tren la Baziaș. Tot e lumea fiartă pe turism, iar un tren cu abur de la Anina la Baziaș n-ar fi fost chiar o idee rea. Oi visa eu și oi spera în van, dar uneori tare-mi place să fiu jucăria speranței…

Viaduct pe secția Oravița – Anina

În lipsa locomotivelor cu abur, au simulat una folosind diesel-ul din dotare: fiindcă-n halta Gârliște a cam început să fiarbă apa-n motor, i-au făcut plinul bidon de 5 litri cu bidon de 5 litri. Nu că pe vremuri era totul lapte și miere, cum relatează un articol din Adevărul, August 1928:

De două luni gara Baziaş zace noaptea în întuneric

E cazul staţiei Baziaş din imediata apropiere a frontierei dinspre Serbia care se află în întuneric de vreo 2 luni de zile. Sălile de aşteptare, peronul, liniile din faţa staţiei, până şi birourile de mişcare n’au lumină.

Tot personalul staţiei lucrează noaptea pe dibuitele şi, fireşte, e o adevărată minune că până acum nu s’a întâmplat nici o catastrofă. Se va întâmpla, însă, fără, îndoială, această catastrofă fiindcă nu mai sunt luminate nici felinarele de la ace, nici semnalul de distanţă.
Trenurile circulă absolut la voia întâmplării. Bietul şef de staţie a făcut la rapoarte de le-a pierdut numărul, direcţiunii a IV din Timişoara.

A arătat omul negru pe alb că-şi declină orice răspundere dacă nu i se trimite ceva petrol. Rapoartele şefului de staţie, dacă n’au fost satisfăcute, au fost însă controlate.
D. sub inspector Carp şi d. controlor Vlădărescu au constatat nu numai că staţia n’are petrol, dar că şeful ei e dator în numele căilor ferate la comercianţii din localitate peste 100 kilograme petrol.  Şi cum datoria e neplătită staţia nu mai are credit.

Revenind, fetele mele inițial au refuzat propunerea, doar ca să constate că cele peste două ore pe linia ferată le cam strâng în chingi, deci până la urmă am acceptat oferta sus până să n-o accepte altul. Economia de timp ne-a permis o digresiune impromptu până la cascada Bigăr și izbucul său situat imediat în amonte. Pe-atunci încă nu se prăbușise. Cascada, adică, nu izbucul.

Inginerie

Eu mi-am găsit în târgul aciuat pe-acolo – mereu e un târg unde-i ceva celebru de văzut – o geantă de piele naturală, de o foarte groasă piele naturală, cu lupul dacic inscripționat pe ea: o dublă ofensă adusă idealurilor lumii noi, ratată din păcate la milimetru de geniul revoluționar. O port, așadar, cu întreită satisfacție.

Gara Baziaș

Ne reîntorserăm în Oravița odată cu sosirea unui grup gigantesc de turiști – câtă frunză, câtă iarbă, vorba Poetului – iar de-acolo spre Dunăre via Pojejena. Între Oravița și Naidăș pe DN57 se experimenta cu o suprafață inedită de rulare: în loc de învechita tehnologie de turnare la drept a asfaltului, drumul era format din foarte multe bucăți mici de asfalt turnate individual.

Viaductul și tunelul Lișava

Probabil această insolită soluție a fost găsită după o îndelungă dietă cu ulei de transformator.  În tot cazul, cred că localnicii erau obișnuiți și poate aveau și mașini speciale, căci zburau ca gândul pe lângă mine. Mai departe, până la Pojejena, drumul era construit mai clasic, deci am putut să mă bucur și eu de acea frumoasă trecătoare. În limitele legale, bănuiesc că nu-i nevoie să amintesc.

Cacada Bigăr

Mai puțin fericit fu un cetățean din Timișoara întâlnit pe traseu, oprit în rampă fără voia lui. Judecând după relatare, i-o cam luase turbina pe ulei. Am reușit să oprim un localnic ce l-a pus în legătură cu un serviciu de tractare din Moldova Nouă, parcă. M-am oferit să preiau doi din ei spre Dunăre, căci atâtea locuri mai aveam și să-i las undeva peste noapte, însă n-au dorit. Sper c-au reușit să iasă cu bine până la urmă.

Izbucul din amonte

Ne-am cazat undeva în Berzasca, cred că se numea Albina Dunăreană. Orișicât, era ceva cu albine în nume, iar proprietarul era și stupar și avea o miere bună de tot. Mâncarea fu de asemenea excelentă, dar peste noapte ne-a tropăit o mâță prin pod. Haios așa cum era, nevastă-mea a dormit cam puțin și cam greu. Eu am auzit de musafir din povești.

Dubova

Cazanele Mari, Cazanele Mici – acum niciuna din strâmtori nu-și mai justifică numele căci sunt liniștite de lacul înfiripat în spatele barajului de la Severin. O masă de prânz copioasă-n Drobeta și apoi tule-o înapoi în Alexandria tot pe Craiova – Caracal. Aerul condiționat continua să funcționeze la parametrii proiectați.

La intrarea-n Cazanele Mici

După cum vedeți, România poate da zile bune, zile pline, cu nerv și trăinicie metafizică, cu condiția să nu te uiți prea atent sau, dimpotrivă, să te uiți chiar foarte-atent. Pentru că între castelul Corvinilor, locomotivele de la Reșița, trenul spre Anina, Bigăr și Dunăre se vede, destul de limpede, o țară care nu duce lipsă de locuri. Duce lipsă doar de continuitate, vădind un puternic imbold de-a fugi de propriul destin.

Cazanele Mici

(Surse: arhiva personală și ziarele.arcanum.com)