Piticul a luat naștere datorită lui Alex, care în Aprilie 2012 a făcut o tură mai lungă ce a traversat cheile și valea Sohodolului. Aproape 5 luni mai târziu, în August am reușit să ajung și eu acolo. Inițial am conceput un traseu diferit de al lui, care nu cobora pe valea Cernei, până în Herculane, ci traversa munții înapoi spre Padeș, pe la Valea Mare, numai că nu am reușit să ne ținem de acest plan.

Cheile Sohodolului

Cum este un traseu dificil, am luat trenul de noapte IR1821 până la Târgu Jiu, pentru a avea la dispoziție două zile complete. Sosind tocmai de la Mangalia, acest tren a strâns o oră întârziere și, în loc să plecăm la ora 23:30, am plecat pe la 00:30. Mai mult, vagoanele au fost toate pline ochi și abia am încăput cu tot cu biciclete. Cu somnul a fost și mai greu: unii – mai inventivi – au reușit să pună geană pe geană o oră-două, însă eu și restul am stat treji toată noaptea.

Târgu Jiu – Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși

În Târgu Jiu am ajuns la 6 dimineața și, în ciuda întârzierii, nu am putut pleca fără a vedea  lucrările lui Constantin Brâncuși: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Infinită. Întregul ansamblu este un omagiu adus de către artist militarilor căzuți în Primul Război Mondial.

Primele două se află în Parcul Central, iar Coloana Infinită e plasată separat, la 800 de metri spre Est, într-un parc mai mic. Am fost surprins să văd că ambele locuri sunt foarte bine îngrijite și primesc respectul cuvenit.

Masa Tacerii – Constantin Brancusi

După ce am vizitat aceste trei monumente, ne-am îndreptat spre Runcu, de unde începea marșrutul propriu-zis. Până acolo am fost stropiți de o ploaie măruntă și scurtă.

Cheile și Valea Sohodolului

În Cheile Sohodolului am intrat părăsind Runcu prin partea Nordică. Drumul este asfaltat câțiva kilometri buni, chiar și după ce părăsește cheile.  Nu ni s-a perceput nicio taxă la intrare, deși, din diverse relatări, aflasem fix contrariul.

Dacă la ieșirea din sat încă se mai întrezărea ceva apă în albie, pe parcursul canionului aceasta era secată, râul formându-și un curs subteran, element specific reliefului carstic. În cazul de față, lipsa apei mai este cauzată și de existența unor aducțiuni construite în amonte de chei.

Cheile Sohodolului – Albia era secată

Cât despre peisaje… nu sunt prea multe de comentat. Dar nu pentru că au fost banale sau nu ne-au plăcut. Dimpotrivă: ne-au lăsat muți de uimire. Cel puține pe mine.

Canionul nu este foarte lung, are doar 3 kilometri, însă întreaga vale este foarte frumoasă. Un pic mai sus am regăsit firul de apă, cu un debit relativ consistent în ciuda perioadei secetoase în care ne aflam.

Valea Sohodolului

Mai departe, trecând de cabana Bucium-Sohodol (cred că așa se numește), am ținut dreapta la prima bifurcație și drumul a început să urce simțitor. Totodată, asfaltul s-a terminat lăsând loc unui drum pietruit în stare bună, cu unele bălți pe alocuri.

Urcarea s-a accentuat progresiv iar valea s-a îngustat, dar suprafața de rulare a continuat să fie acceptabilă. Am întâlnit foarte multe bifurcații, așa că dacă veți dori să vă aventurați pe acolo, vă recomand ori să aveți un GPS, ori să vă stabiliți foarte bine reperele, deoarece indicatoare nu prea sunt.

Popas pe Valea Sohodolului

Decorul pe tot parcursul cățărării a fost foarte plăcut: păduri, mici văi repezi sau zone stâncoase – toate se îmbină într-o armonie totală. Mai puțin micile exploatări forestiere. Spun asta ca un eufemism, evident, deoarece nu sunt nici mici, nici făcute cu cap: au fost goliți cu nerușinare versanți întregi rămânând în urmă o întindere stearpă cum nici Gheonoaia n-ar putea lăsa.

Într-un târziu am ajuns în ceea ce părea a fi vârful urcării, dar nu a fost decât o mică gâlmă. După ce am trecut de aceasta a început urcarea finală – de-a dreptul crâncenă. Din fericire, nu a fost foarte lungă. Sus am făcut o scurtă pauză și am ronțăit niște nimicuri.

Prima parte a coborârii a fost la fel de dură ca ultima parte a urcării: bolovani și pantă foarte accentuată. Odată ce am trecut în Valea de Pești (sau Valea cu Pești, cum mai e numit râul care o traversează) s-a mai domolit și am putut coborî mai civilizat.

Lacul Valea de Pești

Cea mai frumoasă zonă întâlnită de-a lungul coborârii a fost lacul Valea de Pești. Nu foarte mare, acest lac a fost construit cu scopul de a alimenta Valea Jiului cu apă și are drept rol secundar atenuarea viiturilor ce pot să apară pe parcursul perioadelor ploioase.

Lacul Valea de Pești

Noi am oprit aproape de baza barajului, pe partea cealaltă a DN66A, drumul care leagă Uricaniul de Băile Herculane. Acolo am găsit o mică pajiște unde ne-am așezat să luăm, în sfârșit, prânzul.

Am lăsat bicicletele și bagajele pe unde s-a nimerit și am mâncat mai abitir ca niște lupi după un post negru. După masă am dormit cu toții cam o oră. Spun dormit pentru că nu știu ce alt cuvânt să folosesc. Mai degrabă ne-am prăbușit într-o stare prelungită de inconștiență, ca și cum am fi fost drogați. Ne-am trezit complet buimaci neînțelegând ce naiba s-a întâmplat și cum de nu ni s-a furat nimic :D.

Ne-am strâns lucrurile și am mers până la prima cârciumă, unde ne-am mai venit un pic în fire, dar nu complet. Am cumpărat ce am găsit pe acolo și am continuat urcarea pe…

Valea Jiului de Vest

M-a intrigat oarecum denumirea asta, atunci când am citit-o pe plăcuța aflată în apropierea unui pod. Cum adică Jiul de Vest? Ei bine, am aflat ulterior că este vorba de râul care, împreună cu Jiul de Est, formează Jiul cel mare și frumos.

Un alt lucru care m-a surprins a fost existența unui asfalt perfect, odată cu ieșirea din sat, întreaga infrastructură fiind impecabilă. Se pare că proiectul a fost unul cu cântec: denumit și Drumul lui Băsescu, reabilitarea sa a început pe vremea când el era ministru la Transporturi și a iscat foarte multe controverse și proteste din partea ecologiștilor.

Cheile Scocului

Drum forestier la viața lui, ridicat la rang de drum național, acesta traversează Valea Jiului de Vest, urcă în pasul Jiu-Cerna, după care ajunge în Herculane via DN67D. În prezent este asfaltat până la Câmpușel și, din fericire, nu sunt semne că lucrările s-ar putea relua.

Ce mai spectaculos sector pe care îl traversează Jiul de Vest este cel al Cheilor Scocului (vezi imaginea de mai sus). Nu-s foarte lungi, dar egalează prin spectaculozitate.

Apusul ne-a prins la Câmpușel, chiar înainte ca asfaltul să se termine. Am decis să înnoptăm acolo întrucât am găsit o poiană generoasă pe partea dreaptă și, deși era și un refugiu pe aproape, am preferat să dormim la cort. Nu am făcut foc de tabără, ci am luat direct o cină frugală și am căzut lați în sacii de dormit.

Pasul Jiu-Cerna

A doua zi de dimineață parcă ne-am născut a doua oară – atât de odihniți eram. Afară – foarte frig, așa că am mâncat rapid, am strâns corturile la fel de prompt și am pornit la drum. Vremea se anunța foarte frumoasă față de cum fusese în ajun.

Valea Jiului de Vest

Puțin mai încolo asfaltul s-a terminat și am luat în primire un superb drum forestier. Aburii dimineții și panoramele au făcut ca urcarea să fie una de poveste.

În vârful trecătorii, la aproape 1400 de metri, ne-am regrupat ținând de urât câtorva cai lăsați liberi care își luau micul dejun netulburați.

Pasul Jiu-Cerna

După câteva poze de grup am început a coborî spre valea celui de-ai doilea râu care își are izvoarele în acel munte: Cerna. Drumul a continuat să fie bun, dar destul de tehnic din cauza pietrelor. Totuși, ne-am dat destul de tare. Traseul a curs mai mult prin pădure, de unde nu a ieșit decât în câteva puncte, dintre care unul a fost de-a dreptul spectaculos. Este vorba de…

Râpa Dracilor

Locul este pe cât de periculos, pe atât de frumos: aflat chiar într-o curbă în ac de păr, cu o râpă imensă pe partea dreaptă, acesta ne-a răsfățat cu o panoramă excelentă asupra văii Cernei și stâncăriilor din jur.

Râpa Dracilor

Poze, guri căscate, tot tacâmul, iar după aproximativ jumătate de oră am reluat iureșul la vale. Odată ajunși în lunca Cernei, ne-am oprit pentru a-i aștepta pe ceilalți, într-un loc care parcă nu are prea mult farmec. Situația, din fericire, s-a remediat pe măsură ce ne-am apropiat de…

Lacul Valea lui Iovan

Barajul care a format acest lac este situat pe valea Cernei, chiar în aval de confluența cu râul Valea lui Iovan, și a fost construit cu scopul de a produce energie electrică. Ca bonus, cadrul natural format în zonă este splendid. De la coada lacului până la baraj am avut de parcurs 20 de kilometri foarte relaxanți. Acolo am făcut o pauză mai lungă și am profitat de priveliștea oferită.

Lacul Valea lui Iovan

De la baraj în jos, drumul a devenit execrabil – pavat cu plăci de beton în trecut, acum este plin de cratere. Coborârea nu a ținut mai mult de 7 kilometri, dar a părut o veșnicie. Abia aproape de intrarea în Cerna-Sat a devenit mai civilizat. Tot în acel loc, mascată de un zid de beton a cărui prezență nu o înțeleg, am găsit intrarea în…

Cheile Corcoaiei

Săpate în Munții Mehedinți, Cheile Corcoaiei sunt probabil cele mai spectaculoase chei pe care le-am vizitat, iar accesul a fost destul de ușor datorită amenajărilor. Din păcate, sunt scurte, însă fiecare clipă petrecută acolo cântărește suficient de mult pentru a compensa. Pereții abrupți și apropiați – adevărate văluri calcaroase – fac ca întreaga experiență să fie intensă și de-a dreptul impresionantă.

Cheile Corcoaiei

Există și o legendă legată de modul în care au luat naștere. Povestea îl are drept protagonist pe Iovan-Iorgovan (prezent în mitologia locală ca un personaj asemănător lui Hercule) și relatează cum lupta lui cu un balaur a lăsat semne adânci asupra stâncilor prin care noi ne-am plimbat în acea frumoasă zi de August.

Părăsind strâmtoarea, am poposit puțin în Cerna-Sat, apoi am mers într-un ritm alert către Băile Herculane. Pe la kilometrul 120 am intrat în DN67D – drum complet asfaltat. Tot de acolo, valea Cernei s-a lărgit și a început a semăna foarte mult cu Clisura Dunării. De fapt, deosebirile nu par a fi legate decât de ordinul de mărime, astfel încât am privit Cerna ca pe o Mică Dunăre.

Valea Cernei

În loc de epilog

În Herculane am ajuns chiar când trenul nostru ieșea din gară. Ca să înțelegeți ironia trebuie să vă spun că, înainte de această tură, m-am mai întors de câteva ori în București cu același tren și de fiecare dată a întârziat câteva ore :D.

Următorul tren era tocmai la 1 dimineața, așa că ne-am omorât timpul cum am putut: unii s-au dus pe la celebrele bazine cu apă termală; eu, împreună cu ceilalți, am rămas la gară și ne-am potolit foamea cu imitații de sandvișuri cu șnițel de pui și cartofi prăjiți, din care în mod obișnuit nu aș fi gustat de bună-voie (atunci, însă, au fost cea mai bună mâncare din lume).

În gara din Băile Herculane

Pe la ora 9-10 seara se lăsase deja frigul, așa că ne-am vârât în sacii de dormit și am tras un pui de somn până aproape de sosirea trenului. În București am ajuns cu o oră întârziere, în jur de 7 dimineața.

Traseul final poate fi găsit pe Bikemap.