Ceața dimineții învelea Sălciua precum o plapumă, vrând parcă să o protejeze de frigul pișcător de peste noapte. Încet-încet, s-a risipt cu un aer de o încântătoare promiscuitate – se părea că vom avea în sfârșit parte de o zi senină.
Sălciua, dimineața
Oasele mele erau îmbibate de o lene viscerală și doar foamea m-a mânat cele două etaje mai jos, în bucătărie. După un mic dejun deloc frugal, însă, m-am transformat precum răpciuga lui Harap Alb și tropăiam de nerăbdare să plecăm.
Așadar, nici nu am trecut bine Arieșul că am și început urcarea, pe drumul de acces către Vânătările Ponorului. Am realizat cu această ocazie că metamorfoza din răpciuga mai dura un pic, dar eram suficient de plin de vervă încât să trec rapid peste cele câteva rateuri și horcăieli.
Primăvară sub Piatră
Pentru sus-numita vervă era, desigur, responsabil și peisajul care, pe măsură ce urcam, își etala așii unul câte unul: cei câțiva pomi timid infloriți, fața de piatră a Bedeleului, iar, vizibile mai de sus, schitul și satul de sub Piatră și o panormă spre Scărița Belioara, deja acoperită de-un vraf de nori.
Odată cu urcarea, s-a gătat și asfaltul. Câteva sute de metri mai departe, am oprit lângă o troiță de lemn. De acolo pornește scurta potecă spre Vânătările Ponorului, marcată cu simbolul cruce albastră. Norbert mai fusese, așa că a rămas cu bagajele, iar eu am continuat singur.
Fânarul părăsit
Cărarea m-a dus prin aproprierea un fânar dezafectat și, la bifurcație, am mers mai întâi spre râul rezultat din confluența văilor Ponorului și Seacă. Am ajuns la baza unei serii de praguri, unde se strânge un ochi măricel de apă. Debitul a fost consistent, suficient cât să care lejer o groază de PET-uri. Între două astfel de reprize am reușit să filmez și un pic subacvatic, însă nu a ieșit atât de clar pe cât aș fi sperat, fluxul fiind încă tulbure după ploile din ajun.
Am revenit și am urmat poteca spre balconul de observație situat în buza avenului, punct central al rezervației. Acolo, în aval de locul anterior, se aruncă-n horă și valea Poienii, printr-o cascadă-n trepte cu spume, înaltă de 25 de metri.
Furia rece
La întoarcere l-am găsit pe Norbert împachetat într- o pelerină, în așteptarea unei ploi, ca rod iminent al negurei ce migrase tocmai deasupra noastră și de sub care tot restul zilei nu am mai reușit să evadăm decât sporadic. Am pornit din loc mintenaș, dar dușul făgăduit nu a mai venit.
Traseul a mers o vreme cocoțat, într-o rână, pentru ca mai apoi să ajungă în cursul superior al Văii Poienii. Inițial am crezut că avem de-a face cu o zonă cvasi-pustie și suspendată undeva în timp și spațiu dar, o dată la 1-2 kilometri mai întâlneam câte o casă; traversam de fapt satul omonim.
Cascada își găsește abrupt sfârșitul aici
O nouă și scurtă ascensiune s-a terminat în centrul satului Brădești, unde, lângă o băcănie, am luat o scurtă pauză de masă, după care am ținut drumul principal, DJ107L, același pe care îl părăsisem cu o zi înainte pentru a-ncăleca Dealul Bucurului și același care asigură legătura cu Râmeț și Valea Aiudului.
Majoritatea sectorului a fost pe curba de nivel, la aproximativ 1000m și, pe parcurs, am dat de o ramificație despre care aveam mai târziu să aflu că se reîntâlnește cu marșrutul nostru. De altfel, ca o paranteză, de pe astfel de drumuri înalte se poate vedea clar cum acești munți sunt un imens teren de joacă și poți reveni lejer în zonă fără a te repeta grav.
Chuck Norbis se teme totuși de ploaie
După cum ziceam, am urmat legătura spre Râmeț, numai că nu am ajuns acolo chiar așa repede. Am coborât spre Valea Inzelului (satul și valea propriu-zisă) chiar înainte de Valea Făgetului.
Satul în sine, cătunul mai bine zis, e înșirat prin bazinul superior. L-am parcurs cu fervoarea unui plod care tocmai a primit un tractor nou: alte minicoridoare de pomi înfloriți, drum îngust și înverzit, când pe plai, când în coastă, miros proaspăt de pământ.
Încă puțin pân’la Valea Inzelului
La ieșirea din sat am am coborât abrupt, în serpentină. Ne tot depășeam reciproc, în funcție de care unde se simțea mai confortabil, iar într-unul din acele momente dialogul a fost de-a dreptul savuros:
(Eu): Dreapta!
(Norbert): Ești în Ardeal aici, nu poți pur și simplu să zici „dreapta”; Ce înseamnă dreapta? Atenție în dreapta? Vin prin dreapta? Du-te în dreapta?
Vedere spre Valea Inzelului
Să cad de pe biță, și nu alta, la propriu, fiindcă era cât pe ce să ratez curba de râs. Ei bine, după ce am ras serpentinele, am întâlnit și apa Inzelului, pe care l-am tăiat de câteva ori. Norbert bombănea, iar eu chiuiam ca un apucat; per total a fost o vale teribil de intimă și frumoasă.
Apoi drumul s-a lățit și bătătorit, casele au reapărut, mașinile s-au îndesit și, până să ne dăm seama, eram deja în Poiana Aiudului, la asfalt. Bleah, mi-am zis, dar măcar a fost la vale și l-am ars repede, până-n punctul în care am început ultima urcare: cea prin pădurea Măgina, care rimează cu… nu mai conteaza. Tot ce contează e că i-am făcut tovarășului meu capul calendar cu prezentul refren.
Valea Inzelului
Pe la crepuscul așa am ajuns din nou sus, pierzând asfaltul undeva în pădure. Priveliștea a fost incredibilă: vedeam nu doar până spre Teiuș ci și până spre extremitatea vestică a Carpaților Meridionali. În direcția opusă, partea superioară a intrării în Cheile Râmețului domina cadrul.
Totuși, miezul, oh, miezul, a fost cu totul altceva. Și anume investiția de mare valoare comunitară făcută de primăria Râmeț. Nu, nu gaze. Nici măcar apă curentă, ci un sistem de camere de supraveghere, întru siguranța obștii. Amin, zisei, îmi trăsei folia de ceapă pe mine, că deja se lăsa rece și am început să coborâm spre mănăstirea Râmeț.
Vedere spre Teiuș
Drumul, deși trecut pe hartă ca drum județean, nu mai e demult: nici județean, nici drum. Dar este o chestie suficientă pentru biciclete, cu condiția să te oprești din când în când să-ți mai dregi oasele și să le muți la locul lor.
A fost finalul perfect, dar ar fi fost și mai frumos dacă nu ne-ar fi flituit din două locuri cu maximă scârbă: de la mănăstire și de la o pensiune. Și, din aceste motive, am ales să mergem direct la Cluj, eu urmând să plec a doua zi spre București cu primul tren al dimineții. Zi și făcut: după alte 4 ore eram deja într-o șaormerie cvasi-absconsă, cu scopul de a drege foamea strânsă peste zi.
Intrarea în Cheile Râmețului
După asta a trebuit să ajungem acasa. Începuse deja să plouă și nu ar fi fost așa rău dacă urcarea amintită mai sus ar fi fost ultima a zilei. Nu, ultima a fost aici, iar discuția ce se desfășura în tot acest timp a devenit rapid repetitivă:
(Eu, gâfâind): Mai urcăm mult?
(Norbert, sec): Nu.
(Eu): Auzi, dar de ce aveți așa multe dealuri aici?
(Norbert, imperturbabil): Dacă s-au strâns mulți oameni…
(Eu): Da’ nu puteați și voi să vă înșirați pe vale cum au făcut alții?
Nu știu sincer cum a rezistat, dar omu’ e un monument de calm și răbdare.
Citește toată povesta
Învârtita de Trascău – Partea I – De la Alba Iulia la Mogoș
Învârtita de Trascău – Partea II – De la Mogoș la Sălciua
Învârtita de Trascău – Partea III – Epilog
Referințe și alte povestiri
Site-ul Sitului Natura 2000 Trascău
Acăsenii – alte trasee de MTB prin munții Trascău
Romania-natura.ro – munții Trascău