Trebuia teoretic să fi fost cazați la tabăra Arutela, dar era deja ocupată. Mi-a părut rău, arăta frumos pe vremea aia și văzusem și câteva fete drăguțe. Dar n-a fost să fie. Ne-au dus peste noapte într-o tabără mai retrasă, nu mai țin minte unde, dar purta un aer de ghetou în mizerie, iar a doua zi ne-au cazat definitiv în tabăra Căciulata, de care vă povestisem.

Între Bulz și Ciuha Mică

Pe lângă că mâncarea era un gunoi, per total nu a fost chiar așa rău. Am avut un teren de fotbal cu porți ca de hochei și disco-live cu un gagiu care părea sosia unuia de la Compact. Asta, un tricou nou Lacoste și 400 000 de lei bani de buzunar se adunau în zece zile binevenite, un fel de casă departe de casă.

Păcat de eclerul acela, ar fi putut fi și mai bine, dar calicia se plătește. Asta dacă nu ești deja bogat, caz în care calicia se răsplătește. Cred că e un număr oarecare de vicii și un grad de dezvoltare al acestora, de la care se socotesc drept virtuți și-ncepi să fii răsplătit pentru ele și, în general, considerat un far călăuzitor.

Detaliu

Deci, dintr-un amalgam de amintiri noi și amintiri vechi, pe o iarnă gonită din timp de o primăvară nerăbdătoare, am croit, împreună cu Ursu, încă un traseu prin Cozia, de data asta urcând pe Banda Albastră și coborârea tot pe Banda Roșie.

Spre Stânișoara

Era deja Martie, deci ziua era ceva mai lungă și încă și mai cald decât tura precedentă. A fost, în același timp, ultimul week-end în care se mai putea ieși-n acea primăvară, mulțumită ciuhapului de la urgențe care ne-a salvat pe toți de la moarte sigură. Îi apreciez foarte mult pe cei care, neavând suficientă voință să se-nchidă singuri în case, au cerut autorităților s-o facă. Eu, recunosc, n-am avut aceeași tărie.

De data aceasta alesesem Banda Albastră, din Păușa h, urcând spre Stânișoara și, mai departe, prin Est, pe sub Piatra Bulzului și (mult) peste Colții Gardului. De coborât, tot pe Banda Roșie. Cu toată rezerva pe care-o am în a mă repeta, e un traseu care cerea un encore.

Pare mult până departe

Dimineața fu trasă la indigo cu cea de dinainte. Dacă n-am fi plecat din alt loc, aș fi zis că e o nouă iterație din Ziua Cârtiței. Ăsta da coșmar, să retrăiești iar și iar aceeși zi. Se zice că asta ar fi o măsură a cât de bine ai trăit – să fii dispus să mai trăiești o dată același trai, însă de ce ai vrea asta? Dacă e să trăiesc în cap cu rezultatul antecunoscut a deciziilor ce vor urma să fie luate, aș prefera înadins să fac alte alegeri doar pentru a vedea ce se-ntâmplă.

Lângă Stânișoara

Halta Păușa, căci de la asta vine h-ul, are o clădire mai cochetă și un amplasament mai frumos decât orice pensiune de lux. De altfel, nu ai cum să nu observi grija acordată în trecut gărilor, iar prin grijă înțeleg inclusiv o dimensiune umană pe care aero-gările nu o au.

O fi fiind și un spirit al epocii, în al cărui subtext eu găsesc un entuziasm și o încredere de o tărie ce poate fi asimilată naivității la prima vedere (sau credinței, privind mai în profunzime) în spiritul uman – o gară elegantă într-o pustie absolută mi se pare apogeul expresiei poetice, dacă a existat așa ceva vreodată.

Haida sus!

Deci Nărăvașa rămase lângă clădirea gării, sub binecuvântarea impiegatului de mișcare (sau șefului gării sau ce o fi fost domnul care ne-a salutat acolo), iar noi mușcarăm din plin din urcușul spre Stânișoara.  Mare diferență nu era față de Ianuarie, abia te prindeai că trecuseră două luni: câțiva floci de iarbă, o idee mai puține frunze uscate pe jos și ziua mai lungă c-o bătaie de scuipat energic expulzat. La fel de cald (apreciere în raport cu perioada anului, nu absolută) și aerul la fel de pâclos.

Copacii ne-au luat-o înainte

Vreo trei kilometri am urcat susținut pe o potecă aducând mai degrabă a drum de trăsură. Posibil chiar asta să fi fost, cine știe? Îmi aduc aminte că, în tabăra aceea de pomină, am reușit să iau parte la o mică drumeție până la Stânișoara și retur. Am urcat pe drumul forestier și am coborât pe unde urcam acum, cu o siestă lungă-n poiana mănăstirii.

La-ntoarcere, m-am vârât după niște mure doar ca să rămân prins între tufe, cu vreo trei crăci agățate de haine, fiecare din câte o parte. A durat ceva până am reușit să ies de-acolo, doar ca să mă vâr iar după încă o rundă, numai că fiind o idee mai îndemânatic.

Le-am lăsat lor să-mi care rucsacul!

Următorii trei kilometri se desfășoară pe o curbă de nivel aproximativă și marchează un soi de schimbare la față a Coziei. Un munte duplicitar, ăsta e cuvântul. Ori chiar multiplicitar: molcom, brutal, blând, fioros, lin, abrupt, împădurit, pleșuv, colinar, stâncos, aparent scurt dar factual interminabil. Ce v-ați aștepta de la paznicul Olteniei, ce v-ați aștepta de la cel care taie Oltului bilet de trecere?

Pe aici oarecum se trece

Și dunga albastră nici măcar nu este cea mai bună dovadă, chiar dacă susține teza fără posibilitate de tăgadă. Nu, fostul punct gablen, care suie pe Valea Gardului. Mi-am adus aminte în timp ce treceam pe lângă intersecția cu traseul în cauză, așa cum îl citisem pe blogul celui mai diliu dintre pământeni. Dacă mai am un dor în Cozia (și nu am doar unul), acela e.

De la Stânișoara poteca urcă precum coboară o frunză-n vânt, adică legănat, molcom, cu ușurință. Adevărul e că te poartă-n sus fără să bagi de seamă cum și cât urci, iar fără pomi dați în frunză cam tot traseul fu nimic altceva decât un mare punct de belvedere. Desigur, așa cum stă treaba cu egalitatea, unele locuri fură mai de belvedere decât altele.

Singurul munte unde copacii pare că urcă mereu

Nu m-aș avânta să spui vreo vorbă mare, însă ceva-mi zice că-i una din părțile… perene ale Coziei (ca să nu zic pur și simplu că-i una din părțile frumoase, nu că n-ar fi, ci pentru că ar califica-o incomplet). Stând moț, la propriu și la figurat, este un mic horn, unde am găsit, n-o să vă vină să credeți, zăpadă; și nu așa, două lingurițe, ci câteva lopeți bune.

Pauză

Iar sus, culmea depravării, lungă de vreo sută de metri și-ntinsă ca de vreo douăzeci și cinci de laturi de sculă de negru, încă o pleașcă albă de nea, tivită cu două trei floricele violete ce colorau iarba uscată. Mic, mic muntele Cozia, dar se lăfăie cu stil. Și-ncă nici n-am intrat în peisajul care se desfiripa de-acolo de sus, între Bulzu și Ciuha Mică.

Și, de fapt, în afară de câteva fotografii, nici n-am să intru decât pentru a sublinia cum e probabil cea mai insolită combinație de pădure-n firea ei, doborâturi aleatorii, zonă alpină, stâncării, povârnișuri, abrupturi și, evident, Oltul, eterna extensie a sufletului meu și-mblânzitorul lui Geo Bogza.

Cinema Patria

Arunc, apropo, mănușa oricui vrea, lansez provocarea, fac blândul îndemn ca, oricine-i interesat să suie până unde am suit eu, să privească lung cum o cotește Oltul spre Dunăre fără să simtă că i se umple inima de absolut tot ce-au trăit și pătimit oamenii care s-au născut, au trăit și-au murit pe malurile sale.

Au și înghețată

Sus la cabană, fideli obiceiurilor, am servit (cui?) o ciorbă și-o cafea. Ați putea obiecta că am fost întrucâtva lipsiți de orice fel de imaginație, dar asta doar dacă sunteți la rândul vostru lipsiți de orice fel de imaginație.

Vedeți boieri dumneavoastră, ca să-l citez pe profesorul de Teoria Sistemelor din anul II, foamea și oboseala (sau, de ce nu, frica) fac chiar și din cel mai rasat intelectual (nu-i cazul meu, m-aș putea maxim caracteriza drept un oarecare din popor c-o pronunțată inclinație spre elitism) un individ c-o singură agendă și c-un singur fir de gândire.

Și flori pentru domnișoare

Un studiu comparativ al acelei perioade ne-arată că pe șezătorile virtuale de frunte ale patriei se mâncau basculante de rahat turcesc de cea mai bună calitate pe teme sanitare (știți și voi refrenul, bănuiesc). Și nu știu alții cum sunt, dar pentru mine ciorba și cafeaua sunt mai hrănitoare și, în general, preferabile, unei farfurioare cu rahat și, ce este cel mai surprinzător, port certitudinea fără să fi gustat nici măcar o doză de rahat.

Melanj

După-amiaza m-a prins, deci, fotosintetizând energie din meniul ante-amintit și cu o speranță, deșartă cum a demonstrat viitorul care acum e trecut, că poate oamenii n-o să-și piardă nădragii cu totul (și, prin locul lăsat gol și netocmit, mințile cu totul).

Ce a urmat a fost un spectacol pe care, nemaiputând să-l evit, l-am transformat într-un soi de școală bizară despre cum se pot compromite oamenii-n fel și chip, de multe ori pentru ceva mai puțin decât un blid de linte.

Tunsoare afro

Mărturisesc acum că nu de puține ori m-a-mboldit Necuratul să-i încerc, precum încerci caprele cu găleata proaspătă de apă, să văd cum reacționează. Pentru că, deși cred și sper că nu o să mai fie condițiile prielnice unui experiment social impromptu așa cum a fost, ocazia nu putea fi ratată. Vorba „poetului””:

That’s why we seize the moment, try to freeze it and own it
Squeeze it and hold it ‘cause we consider these minutes golden

Way down we go

Mai departe, de n-ar fi fost o lumină cu-n je ne sais quoi, descrierea coborârii de acum ar fi fost la fel cu cea a coborârii de dinainte. În schimb, la intrarea-n pădure și, din loc în loc pe unde reușea să pătrundă, împrumuta o textură vizuală de satin prețios ierbii, frunzelor (care nu se mai ridicau până la genunchi), crăcilor și stâncilor, mai cu seamă la Meliță.

La Meliță… ce nume. N-am fost atent la formă să văd dacă chiar seamănă cu o meliță, dar poate că numele a fost împrumutat din cauza unor zgomote mai nu-știu-cum atunci când bate vântul într-un anume fel. Apropo, știți ce e melița? E o sculă folosită pentru a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase. Lesne de-nțeles de unde expresia îi merge melița vis-a-vis de cineva căruia nu-i mai tace gura.

Încă o pauză

Eh, apropo, e cazul să las și eu melița deoparte, așa că iată-ne iar în gară, iar pe întuneric, cu Nărăvașa stând chitic unde-am lăsat-o, cu mine schimbându-mă și Ursu mârâind că l-am pus să mă imite. Boisme, îi place să zică, iată un cuvând care spune multe cu foarte puține, atât la stânga cât și la dreapta lui 0. Cred că e, când trag linie, un compliment, pentru că, în definitiv, nimeni nu-și dorește-a se pierde-n aluatul frământat de viața de zi cu zi.

Și gata