Probabil cea mai bicisnică diaree m-a pocnit într-o tabără, între clasele a VI-a și a VII-a. A fost prima tabără, undeva în Căciulata, cum treci podul spre Stânișoara, imediat spre stânga. În dulcele stil clasic, de fiecare dată când mă vedeam cu ceva bani pe mână și fără pază, mă dădeam în petec și, de astă dată, așteptând trenul în Gara de Nord, am dat iama-ntr-o așa-zisă cofetărie, iar eclerul de acolo (sau erau două?) mi-a semnat sentința pentru restul taberei.

Umbre la Cozia

Dar nu doar pentru mine-a-nceput prost: plecând din gara Vâlcea, în timp ce trenul lua viteză, un golan (cu noi în grupă) aflat la două ferestre în dreapta mea a tras o flegmă-n spate. Am ferit la timp, însă flegma a nimerit-o pe diriginta mea, doua sau trei ferestre spre stânga mea, care mi-a fost și profesoară de chimie.

Deranjul la stomac a fost intermitent, destul cât să-mi strice toată distracția (și mâncarea infectă n-a ajutat deloc). Am fost într-o excursie la un moment data și m-am intors singur, că n-am mai putut continua. Nu departe, erau cam cinci kilometri de tabără. De rău, am dormit pe o bancă în parc și am fost luat de cerșetor de-o baborniță simandicoasă, însă ghimpele cu care am ramas a fost ratarea unei drumeții spre Vârful Cozia, organizată-n cerc restrâns Moșu’, bărbatul dirigentei.

Dimineața prin pădure

Astfel, fiind o vreme nepotrivit de călduroasă pentru o lună de Ianuarie, inclusiv la poalele și deasupra Coziei și având chef de ieșit, mi-a venit în minte așa, de nicăieri, pățania asta și… Cozia să fie! Ursu s-a combinat și el la cartelă, că avea chef de umblet și oricum nu intrase-n hibernare.

Oltul…

Deja unii se cam dădeau cu fundul de pământ, cereau guvernul să-i oblige să stea-n case. Mă gândeam vag că o să iasă urât, dar nu mă gândeam că totul are să lase-n urmă atâția imbecili radioactivi, care-s mai periculoși decât un reactor nuclear, pentru că nu poți să le bagi o tijă de carbon în găoază pentru a-i modera.

Simt că deja cad în nostalgie, așa că trec direct la povestire. Evident că Nărăvașa ne-a dus fără să crâcnească la destinația noastră, mănăstiera Turnu. Era o dimineață cu soare știrb, călduță; nu excesiv, suficient cât să facă inutile hainele groase. Am plecat la mânecă scurtă, gâfâind pe cracul pe spinarea căruia suie Triunghiul Roșu.

Și un ceai negru

Pădurea era complet cheală și lumina răsăritului se juca nestingherită printre trunchiurile încă golașe, unele drepte, altele stâlcite cu statornicie-n tot felul de poziții. Peisajul, văzut ca sub lumina stroboscopului, era înverzit doar de câteva pachete de mușchi sau licheni și de două-trei fire mai curajoase de iarbă.

Pietrele Roșiei

Din loc în loc, pădurea se deschidea fie spre valea Oltului, acoperită ici-colo de-un film subțire de ceață matinală, fie spre Pietrele Roșiei ce șed sever deasupra văii Turnului ca un consiliu de bătrâni care judecă ceva. Momentan, pe noi ne judeca doar lipsa de formă, mai cu seamă pe Urs, care, gâfâind în spatele meu, invocă o pauză de țigară pentru a-și trage respirația.

Avea și primusul la el, o decizie foarte insipirată: priveliștea cerea o cafea sau un ceai pentru a putea fi digerată corespunzător. De fapt, în alte condiții, un single-malt ar fi mers chiar mai bine. Ceai negru a fost, aburind și clipocind precum Oltul în matca sa. Oltul… râul care l-a îmblânzit pe aprigul reporter Geo Bogza. Oltul… râul care-și depune toate armele de bună voie în Dunăre, după ce-și varsă tot ce-are mai alunecos în vinele oamenilor ce-i umplu malurile…

Iar Oltul…

Înainte de plecare am savurat și câte un sandviș din cele pregătite de nevastă-mea de cu seară. Ursu se miră că nu doar că ea mă lasă pe mine să merg pe munte, ci mă și ajută cu pachetul. Eu mă mir de mirarea lui: nu prea înțeleg ideea asta – cum adică să mă lase? Mă mai mir și de faptul că-și imaginează că m-aș lega cu vreo cățea care-și închipuie că poate rândui atari lucruri, care nu pot fi rânduite.

Iar pădurea…

Traseul ni se intersectează la un moment dat și se unește cu Banda Roșie, pe care-ar urma să coborâm la-ntoarcere. E și un mic sălaș decrepit acolo, cândva o chițimie cochetă de lemn. Cozia e-nțesată cu acest gen de construcții, acum ne-ntreținute de nimeni. În caz de furtună, cel mai sigur loc este în afara lor.

A urmat un pasaj, scurt, dar intens, în care poteca e acoperită cu un strat greu de frunze uscate de foioase, uneori până peste genunchi, prin care treci ca printr-un râu, alunecând câteodată pe vreo rădăcină sau în vreun mic șleau și suduind de mirare. Noroc cu bețele, cu toată utilitatea lor moderată.

Refugiul Turneanu

La ieșirea din pădure, vârful Cozia (Ciuha Mare) se ridica timid la orizont. Pe aceeași axă verticală imaginară, un mic refugiu nou, îndesat între copaci, cu acoperișul verde, stătea drept compensație pentru micile sălașe părăginite. Aproape de el, un petec de zăpadă lucea în umbră. El și alte câteva întâlnite mai sus pe potecă, reprezentau golul de onoare marcat de iarna aceea.

Încă o dată Oltul…

Ne-am înălțat, odată cu poteca, peste gâlma care protejează refugiul și, mai departe,în coasta Rotundei și deasupra Pietrelor Vulturilor, spre cabană. Era deschisă, ce baftă pe noi; în soarele acelei amieze mergeau o ciorbă și o cafea, ceea ce am și executat după ce-am urcat pe vârf.

Multe ore de lumină nu mai aveam. E la fel de adevărat, totuși, că nu poți trimite mâța flămândă la vânătoare, deci ciorba și cafeua s-au transformat dintr-un moft într-o chestiune absolut necesară. Cu atât mai mult cu cât, dacă te gândești bine, ține de știința vieții când să-ți iei un mic moment de pauză, mai ales între urcuș și coborâș.

În coasta muntelui

Ca atare (și nu mă gândeam să zic asta vreodată), ne-am prăjit vreo oră sub soarele unei frumoase zile de ianuarie pe terasa cabanei. O ușoară tentă gălbuie ce-și făcea loc în culoarea luminii a fost pentru noi semnalul c-ar fi cazul să coborâm. Noaptea oricum ne va fi prins pe coborâre, măcar să-nghițim cât mai mult drum până atunci.

Ciorbiță, cafea, companie

Așa că înapoi în coasta muntelui, înapoi prin râul de frunze, înapoi la micul sălaș de la intersecție și, mai departe, stânga pe Banda Roșie, pe o potecă abruptă, ce se-afundă într-o vale seacă, foarte ciudată, foarte spectaculoasă, cu tot felul de stâncării aruncate care-ncotro.

Soarele coboara de pe cer mai rapid decât ne dădeam noi jos de pe Cozia și orizontul, ghicit după spinările muntelui, se-nroșea precum un intelectual suduind cu voce răgușită omul de rând că nu știe să-i aprecieze rafinamentul și eleganța minții, cât de cât. Chiar și-așa, n-am putut rezista tentației unui mic izvor adăpostit de rămășițele unei prelate din lemn. Am profitat de ocazie și-am scos frontalele, ca să nu orbecăim după ele mai târziu.

Râul de frunze

De altfel, am putut distinge poteca până am dat în cea care coboară dinspre Stânișoara, punct din care oricum calul știe drumul. Din loc în loc și destul de des, erau colibe care nu știu ce scop serveau, probabil de retragere întru rugăciune pentru călugării de la mănăstire, dar care din ele?

Pe valea ciudată…

Eh, iată-ne și la mașină, după un coborâș obositor, așa cum sunt toate coborârile pe jos – mai neplăcute decât urcările. Am pornit mașina pentru a se-ncălzi, ne-am schimbat și ne-am așternut din nou la drum, alăturându-ne celorlalși bucureșteni get-beget care se-ntorceau în Capitală. Măcar de data asta și nu-mi dădui stomacul pe răzătoare. Dar Cozia, în loc de stomac, mi-a cerut acum drept dijmă bețele de drumeție pe care le-am uitat sprijinite de gardul mănăstirii.