Munții Ciucaș sunt într-un fel, așa, c-o țandără de nebunie, nici mici, nici mari, nici înalți, nici scunzi, plini de frumusețe neașteptată. Au zonele lor în care-au fost profanați cu barbarie, au și locuri care-s ca o fată frumoasă, îmbrăcată cu o fustă cochetă care-arată nici prea mult, nici prea puțin (o raritate), niște pantofi potriviți (deja un gest de frondă) care trece printre două șantiere.

Pe cursul superior al Pârâului Alb

Elementul surpriză este autentic în cazul dânsei și un pic contraintuitiv când vine vorba de o excursie, pentru că-n cea din urmă te-angajezi după un oarecare studiu: știi în mare cu ce-ai de-a face. Dar, asta nu știrbește nimic din necunoscut, pentru că, pe de o parte, nimeni nu poate capta în întregime, nici în text nici în poze, oricât ar fi de pedant, toate detaliile și apoi, chiar dacă ar face-o, ar face-o doar la acel moment de timp.

Lucrurile se schimbă: mai cade un mal, mai sească un izvor, apare altul, mai cade un regim, apare altul, cursul de apă curge mai mult sau mai puțin pe sub pământ iar alteori deloc, anotimpurile, vremea din acel moment, precum și starea de spirit a celui care povestește – toate fac din ceva morfologic neschimbat ceva unic pentru fiecare.

Rododendron spre Răscruce

Deci, chiar dacă am văzut pe ici, pe colo despre cheile Văii Stânii, despre cheile Pârâului Alb, chiar dacă am și-ncercat o scurtă aventurare pe Valea Stânii dinspre Boncuța, tot am rămas cu o râcâială-n spatele minții care mă tot trăgea spre părțile alea. Atât de rău că-ntr-o dimineață de Sâmbătă de Iunie, mi-am pregătit rucsacul și m-am tirat. Mă rog, vorba vine făcut: e mereu făcut.

Valea Stânii

Adevărata dilemă, cea pentru care m-am coit-mocăit o oră-ntreagă până să plec de-acasă era configurația traseului: să mă duc și să mă-ntorc prin același loc nu mă atrăgea. Să plec dinspre Cheia, ca și cum aș urca pe Zăganu, iar nu era combinație – prea multă încadrare și ieșire, ori eu am piticul de-a avea o proporție rezonabilă în raport cu subiectul.

Să sui dinspre Boncuța nu se putea că-i cam joasă Nărăvașa și n-am suficientă-ndemânare pentru a compensa. Iar pe la 16 se anunța un sobor de furtuni, deci trebuia minimizat timpul în creastă. Așa că rămase drept singură alternativă viabilă: Muntele Roșu – La Răscruce – coborâre pe Valea Stânii, retur în urcare pe Pârâul Alb – La Răscruce din nou – Muntele Roșu din nou.

Privind un pic în spate

În total: 21 de kilometri; nici mult, nici puțin pentru o zi-ntreagă, serios tras de păr pentru aproximativ jumătate de zi. Aia e, constrângere pe efort maxim nu aveam, deci am rămas cu asta. Și apoi Prostu’ Casei face ce face Prostu’ Casei, măcar am fost suficient de inspirat să iau un bidon în plus.

Curmătura Stânii

În acea zi se ținea un soi de concurs la Muntele Roșu, și Tanti Mili ne-a oprit un kilometru mai jos de poiană. Am tras Nărăvașa pe un drum forestier, alături de alte mașini, activitate care mi-a răpit vreo 40 de minute cu tot cu dificultatea de-a mă echipa cu-atâția oameni în jur.

În contrapartidă, am avut un spațiu rezonabil pentru încăzlire pe un traseu care, altminteri, începe direct c-o rampă din care să tot exersezi pornirea la școala de șoferi pentru mașini de teren. Astfel că, atunci când a fost cazul să urc efectiv, am făcut-o fără prea multe resentimente. Până La Răscruce-i frumos, oricum și nu atât împrejurimile, cât rododendronul…

Direct prin albie…

Nu mi-e clar dacă am nimerit prea devreme și-ncă nu răsărise ori prea târzi și tocmai trecuse, căci era presărat cu mare parcimonie. Înțeleg că toponimia de Muntele Roșu de aici vine… chiar dacă pentru mine fu doar Muntele Verde, adică un  nesfârșit covor de iarbă verde-crud, numai bună de păscut, dacă aș fi avut vreun soi de fantezii cu diete raw-vegane.

Am ajuns bine sus, poate prea bine, vremea era încă ok, adică nu exagerat de caldă, nici măcar exagerat de umedă (poate doar exagerat de potrivită), motive pentru care-am continuat cu gazul deschis la maxim. Printr-o bizară coincidență, inclusiv la propriu.

Și iat-o, dulcea, calda, frumoasa Vale a Stânii. Languroasă ca o pisică, te-ndeamnă să te-oprești un pic din drumul tău și s-o mângâi un pic. Întrebați-mă să vă-ntreb de ce mi se pare așa atrăgătoare. Adică-i doar o vale nu? Munții-s plini de văi. Dar și lumea-i plină de oameni, unii simpatici (și de multe ori nu știm de ce din prima), alții antipatici (și, la fel, nu știm de multe ori de ce din prima). O comparație de trei lei, știu – așa-ntrebare, așa răspuns.

Din când în când se mai lățește

Sectorul de gol alpin e foarte scurt și, pe undeva de așteptat în Ciucaș, lipsit de apă, afară de-un lac aflat în Curmătura Stânii și un izvor (Izvorul Hoțului, cred că singurul din zona superioară a Ciucașului). De altfel, acolo-s și două stâne – una mai sus de șa (spre Banda Roșie), alta mai jos, aproape de ceea ce acolo ar fi trebuit să fie firul apei.

Zic ar fi trebuit să fie pentru că era secat atunci când am trecut. Urmele adânci de copite din albie sugerau că, într-adevăr, pe zona aceea ar fi trebuit să fie apă. Iar sunete de tălăngi și lătrături de câini sugereau că trebuie să mă car, dacă nu din alt motiv, măcar pentru a nu testa modul în care se raportează la turiști.

Pe hartă cheile ocupă majoritatea tronsonului de pădure dintre stână și-nceputul drumului forestier care se desprinde din pasul Boncuța. În realitate, mai toată valea este-ngustă, chiar dacă nu chiar peste tot stâncoasă. Dar unde corespunde stricto sensu definiției de cheie are pasaje unde nu că abia-ncape un lat de om, abia-ncape un lat de pulă.

Formațiuni spectaculoase

Și strâmtoarea asta, chiar dacă nu m-a ferit de cupola de foc (sic!) a prânzului, mi-a dat un sentiment de singurătate primordială, ceea ce e și bine, e și rău: insuflă și un soi de stăpânire supremă, dar și un soi de teamă. M-am întâlnit, evident, cu câteva grupuri-grupulețe de drumeți plecați din Poiana Stânii, fără a-mi perturba însă impresia…

La strâmtoare

Resurgența râului este aproape de ieșirea din chei, aproape de drumul forestier de care vorbeam. Și nu iese așa un firicel, ci tot deodată, cu furie și nerăbdare. Acolo oprii, mi-am golit și reumplut toate bidoanele, am dat unul întreg pe gât, am ras o tabletă de napolitane cu ciocolată și două sandvișuri, de frică să n-apară Ursu de nicăieri să mi le mănânce, am dat încă un bidon pe gât, așa rece cum era (gheață teteo, nu apă, gheață) și pornii mai departe.

N-am coborât chiar până-n poiană, ci doar până la drumul care coboară din pas. De acolo am luat o bretea spre drumul care intră pe valea Pârâului Alb. Am mai făcut o pauză de masă foarte scurtă și, cum norii-ncepeau să se-adune, am dat bice. Cam greu, pe-un așa aer fiert și sufocant, dar, după judecata mea, mai aveam maxim două ore jumate până să se schimbe vremea. După prognoză, vreo trei, timp în care trebuia să ajung La Răscruce și să și pierd măcar 100 de metri de altitudine.

Până și lumina se chinuie să intre

Tot iureșul ăsta nu s-a lăsat fără urmări. Printre altele, mi-aș fi dorit mai mult timp să mă bucur de valea Pârâului Alb. Apoi, faptul că, întrucâtva tura seamănă cu un plămân s-a dovedit foarte potrivit pentru că, la final, cu ultimii pași spre Răscruce, cam cu atât am simțit că rămăsesem – unul singur.

Dovadă irefutabilă că este și apă…

Până la Răscruce, oricum, mai e. Mai sunt cheile Pârâului Alb, cheile Mici ale Pârâului Alb, Poiana Pârâul Alb și, deși nu-s pe hartă, alte chei, tot ale Pârâului Alb. Care-o fi diferența dintre alea normale și alea mici, nu știu, că mi s-au părut amândouă mici; mici și de-o violență medievală. Alea din urmă care oficial nu sunt, alea-s miezul.

Ajungi acolo frăgezit bine, copt sau fiert în suc propriu și pereții se-apropie de tine ca și cum ar fi teribil de inoportunați de prezența ta acolo. Și dacă te faci și tu că nu-i bagi de seamă, dacă te faci că-i cu totul natural să cațeri pragurile alea seci și să treci printre trunchiuri de copaci doborâte de pe versanți, atunci iau frumos soarele de pe cer și reflectă din stâncă-n stâncă până se face-o rază mică și intensă ce-ți cade-n creștet.

Breteaua de legătură spre Pârâul Alb

Acolo sus, împachetat chitic așa cum am descris, ajunsesem să-mi număr toate-nghițiturile de apă, să nu cumva să beau prea multă, prea devreme. Ceea ce oricum am făcut, adică am ras-o pe toată, într-un târziu, când deja eram aproape de liman și nu prea mai conta-n economia jocului. Până acolo s-au lins nu mai puțin de doi litri jumate de apă. Bidonul în plus luat de dimineață s-a dovedit a fi salvator.

Un pic mai sălbatică

Ieșirea-n golul alpin e foarte curată, fără cățărături și alte-asemenea: valea se prelungește frumos până-n buza culmii, lin, cuminte și la fel de seacă. Experiența-n sine e foarte insolită, pentru că vezi de jos toate turnurile pe care altminteri le vezi hăt de sus, de pe culmea Zăganu-Gropșoarele, pe sub care se scurge Pârâul Alb.

Cât despre de ce-i zice Pârâul Alb, dracu știe. Poate pentru că este sec. Poate pentru că este sec cu apă-n suflet, adicătelea curge pe dedesubt. Poate pentru că-i foarte stâncos și stâncile-s cumva alb-gri. Poate pentru că, chiar dacă e sec, în timpul ploilor abundente care provoacă viituri apa spumegă cu spumă albă ca laptele. În tot cazul, numai alb, adică clinic neutru, nu este.

Cu ceva mai multe obstacole

Nu știu, aveam tot felul de presupuneri absurde prin cap, în timp ce ieșeam dintre stânci, clătinându-mă ca un panda beat și zicând bogda-proste că nu m-a prins vreo ploaie acolo. Am zis cu atât mai mult bogda-proste când am văzut ce ploaie a venit pentru că, apropo, de viituri începuse să-mi fie și mai teamă, calculând câtă apă ar putea aduna toată valea dacă ar ploua muncitorește; toate lucrurile fiind egale, prefer să mă știu mai degrabă mai sus decât mai jos.

Cum trecui de Răscruce și pierdui 100-150 de metri altitudine, peste Ciucaș se puse furtuna. Vântul bătea spre mine, deci mă așteptam ca-n maxim jumătate de oră să fie cu totul deasupra. Mi-am pus pelerina peste rucsac și-am continuat drumul. Era plăcut, deja răcoare, uitasem de sete.

În buzunar, harapul își trimisese buzduganul: țârr-țârr furtună; țârr-țârr mergeți la adăpost. Să mori tu, mi-am zis, Serios? Nu m-aș fi prins. Respectiv, unde pizda mă-tii adăpost? E ca și cum ai zice unui spânzurat: trage-ți un pic răsuflarea sau unui decapitat: nu-ți pierde capul. Imbecilități pe care numai autoritățile publice le pot spune și face.

Hai că se poate

Mi-aduc aminte de o drumeție ad-hoc pe care-am făcut-o acum niște ani dinspre găoaza numită Pipera și piața Baba Novac, pe unde stau. Ajunsei acasă ud fleașcă – mă prinsese aralia pe la Muncii, dar se putea și mai rău: putea să mă prindă ploaia-n haznaua peste care Mihaiu este primar și să fiu nevoit să mă fac luntre și punte ca să răzbesc.

Un foarte interesant pasaj de pădure

Ei, și storcându-mi contemplativ ciorapii-n cadă (se poate altfel?!), aud vibrând ceva. Era spiritul lui arahat în telefon: cuaie, tocmai a plouat, e ud afară, nu ieși, că poate să-ți cauzeze. Am dat o bășina cu borboloci și-am trecut la stors blugii, dupa ce în prealabil am curățat nisipul de pe ei (daca nu aveți prealabil, recomand cu caldură, face toți banii), l-am facut gramajoara pentru nea Nicu, să aibă pentru litieră, că la cât miaună cred că a baut din urmă de pisică.

Definiția ironiei, cf. DEX: de pe coborârea aceea pe ploaie spre Muntele Roșu strânsei mai puțin nisip. Aspectul important este însă altul: odată ajuns la nivelul pădurii, unde eram când a-nceput a trăzni serios, nu mai avea niciun sens să mă opresc. Și-apoi… era atât de bine, atât de tonifiant, zici că mă bălăceam în loțiune de ras astringentă și calmantă.

Aproape sus

Oamenii erau strânși ciopoare pe sub copaci, doar ca să aibă unde să-nghețe, că tot uzi erau. Pe coborâșul ăla lung din final am luat trei trânte, deloc artistice, cu toată prudența mea. Au mai luat și alții, zici că eram în fața școlii unde se făcea un ghețuș pe cinste și unde ne strângeam toți să ne dăm.  Până la urmă, estimarea făcută de mine la gura Pârâului Alb fu bună. Dacă mă bazam pe meteo, o-ncălțam. Epuizant traseul, dar frumos, elegant, cât de cât.

Intermezzo

Când am ajuns lângă Silva s-a oprit cu totul ploaia și-am zis să mai zăbobesc să mă bucur de aer (atât de tare și de energizant încât ar fi ieșit cu siguranță pe drug-tester-ul miliției), așa că am tras la cabană, am mâncat pe cinste și abia apoi am pornit la drum, pe o furtună cu forțe proaspete (forțele ei, nu ale mele), care m-a-nsoțit până aproape de Walenii von dem Berg. Dar ploaie, teteo, atât de ploaie încât și la vale se formaseră bălți. Cine nu mă crede, nu știe ce-i ăla DN1A.