Fu la un moment dat o ședință a asociației de proprietari, cu suspect de puține certuri și suspect de multe concluzii rezonabile. La un moment dat, mai pe final așa, s-a pus problema, de către domnul T, reprezentantul firmei care se ocupă de administrație (administrare?): „faceți și voi ceva cu avizierul ăsta, e o rușine!”.

Windows 98

Mă rog, cu toate c-am exprimat ideea ca pe-un citat, nu au fost exact cuvintele respective. Adică, spre exemplu, n-a zis per se cuvântul rușine, dar am înțeles întrucâtva spiritul și, în definitiv, avea dreptate chiar dacă aș zice că mi s-a părut mie și n-a gândit-o deloc așa: având în vedere că blocul fusese proaspăt îmblănit și, pe cinstea mea, proaspăt renovat pe interior, avizierul era o rușine.

Fiind în siajul operei din baie, m-a luat pe jumătate gura pe dinainte și-am zis că oricum am niște lemne rămase (și chiar aveam, de la alt proiect de care o să povestesc la un moment dat) și că, pe scurt, mă ocup să-l fac eu. Zic pe jumătate pentru că nici n-am putut rezista tentației de-a vedea un lucru făcut de mine nu doar la mine-n casă, ci și-ntr-un loc public.

O grămadă de lemne

Aveam din start o idee despre cum aș fi vrut să arate, iar detaliile au decurs cumva de la sine pe măsură ce am avansat. Astfel, mi-era clar că aș vrea ceva mai mare decât ce e acum, mai bine împărțit și, evident, mai cald și mai elegant. Și, judecând după ce documente se pun acolo, am zis că ar trebui să aibă trei casete:

– una foarte mare, care să ocupe toată înălțimea și mai bine de jumătate de lungime (pentru lista de plată și altele de importanță similară);
– o a doua care să ocupe aproximativ 2/3 din înălțimea spațiului rămas;
– și, evident, a treia, cea mai mică, în treimea rămasă.

Conturul principal + separatori + accesoriul de jos

Împărțirea, precum și dimensiunea, necesitau existența a două uși: una pentru caseta mare (să-i zicem tronsonul I), a doua pentru cele două casete mai mici (să le denumim, împreună, tronsonul II). În sfârșit, au mai fost alte două considerente care au stabilit structura finală (le prezint acum ca pe un proces cu cap și coadă, însă, spre exemplu, la astea două m-am gândit abia după ce am tăiat conturul de bază):

– chiar dacă existența celor trei casete implicau existența unor elemente despărțitoare care ar fi asigurat o oarecare rigiditate, am considerat că ar fi mai bine să mai existe niște elemente, să le zicem, întăritoare și, cum nu puteau să fie la interior, trebuiau să fie la exterior;
– un aspect de simplă vitrină dreptunghiulară nu mă-ncânta pe de-a-ntregul, așa că am vrut să rup și asta cumva (și să n-aud de minimalismul suedez, că deja-mi vine să vomit).

Titlul gravat

Soluțiile au fost să montez sus o placă pe care să fie gravat Avizier, respectiv jos un soi de suport sub formă de „U”, care servește drept loc rapid de pus chestii în timp ce mânuiești fițuicile din interior. Știu, știu, recunosc că titlul acela este doar pe jumătate util, dar, în final, i-a dat acel aer pe care-l căutam. Am și eu dreptul, bănuiesc, să am anumite așteptări, chiar dacă nu-s tocmai designer interior.

Prima revelație n-a fost că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, ceea ce-ntr-un fel ai putea să-nțelegi, ci că socoteala din târg nu se potrivește cu cea de-acasă. Cu alte cuvinte, am avut parte de mai multe dificultăți decât mă așteptam, încă de la tăiere.

Ușa mare

În primul rând, conturul principal, format din profile lungi și înguste; mai cu seamă cele de pe lungime s-au dovedit a fi deosebit de pretențioase în condiții de tăiat pe hol, cu puțin loc de manevră și precare posibilități de ancorare. Cum să vă explic eu mai plastic: a fost ca și cum aș fi dansat balet pe Spărgătorul de Nuci în timp ce mânuiam circularul. Din păcate, n-am avut mai multă grație decât… Spărgătorul de Muci.

Din patru profile, două a trebuit să le refac de două ori, iar una oricum a ieșit ușor teșită la unul din capete, pe una din laturi. L-am lăsat așa, l-am montat orientat cu duda spre spate și acum nu se mai cunoaște decât dacă te uiți anume să cauți chichițe, ceea ce bănuiesc că unii oricum au făcut ori vor face.

Ușa mică

De fapt, unul din motive pentru care a trebuit să refac acele profile a fost și că n-am reușit să mânuiesc freza foarte bine când am decupat rosturile în care să fie-ncastrat spatele, făcut din placaj de 5mm. Defectele combinate le-au făcut inutilizabile pentru scopul lor inițial și s-au transformat în altele. Spre exemplu, în panoul de titlu și o parte din suportul de jos.

Am lucrat tot în casă, apropo, însă doar partea de-nceput, până să găsesc și să pun la punct un spațiu de lucru mai adecvat. Mi-a luat vreo trei luni până am dat afară tot rumegușul din casă și, afară de un amuse-bouche cu șoricelul pe ici, pe colo, nu recomand nimănui să-și facă din hol atelier de tâmplărie.

Elementele de prindere

Legat de uși, le vedeam mai subțiri decât cei 10 centimetri la care m-am oprit – mă refer la lățimea laturilor. Problema e că nu m-am simțit foarte confortabil, întrucât ar fi trebuit să susțină o greutate considerabilă (ale lor, plus încuietori, plus geamurile) și, pentru o îmbinare la 45 de grade cum voiam să fac, mi s-a părut prea fragil pentru îndemânarea din stoc. În contrapartidă, au ieșit tare impunătoare așa. În contra-contrapartidă, au micșorat spațiul util pentru afișare.

A doua problemă cu ușile a fost c-am găsit foarte greu (și-au fost livrate și mai greu) elementele de prindere. Menghine nu pot să le zic, sunt vincluri din aluminiu, țapene și solide, care se prind pe ce vrei să-mbini prin niște tije-n formă de „L”, tije care la celălalt capăt au un filet pe care vine-o roată cu piuliță, roată prin care se strânge efectiv piesa. Pentru fiecare vinclu, dacă vrei să prinzi ferm, îți trebuie patru tije, ceea ce se traduce-n ceva muncă și bătaie de cap, dar măcar funcționează.

Cadrul principal, asamblat,cu spatele atașat de probă

Desigur, nu am reușit să tai perfect la 45 de grade, fapt care nu m-a surprins cât m-a surprins că deviațiile n-au fost foarte mari și s-au îmbinat bine. Lufturile le-am acoperit cu chit și aia a fost, am obținut două uși decente. Eh, în siajul euforic al acestei reușite, am dat cel mai mare rateu din tot proiectul. Iată cum.

Încuietorile ușilor vin și-și lasă limbile pe coloana care desparte caseta mare de cele două casete mai mici. În acea coloană am săpat (cu greu) cu dalta lăcașul pentru opritoarele în spatele cărora vin limbile, am prins opritoarele-ntre ele cu două șuruburi și-am acoperit la loc cu chit – toate bune și frumoase aici.

Ușile asamblate, încă nefinisate

Apoi am măsurat distanțele dintre capetele acelor limbi și fețele corespunzătoare ale coloanei. Apoi, pe baza măsurătorilor, am dat găurile prin care ies butucii. Toate bune și frumoase și aici… doar că nu, ar fi fost mult prea ușor.

Vedeți voi, când am măsurat distanțele față de fețele coloanei… nu le-am măsurat cu butucii pe pozitia încuiat (deci limbi extinse), ci pe poziția descuiat (deci limbi retractate). Bănuiesc că ghiciți unde vreau să ajung: am dat găurile 10 milimetri mai spre interior decât trebuia, dumă de pe urma căreia m-am căptușit cu trei zile de muncă petrecute chituind și așteptând să se usuc chitul, strat după strat, până am umplut toți cei 18 mm irosiți pe vecie.

Spoilers