Rămăsesem nu doar cu resturi pentru obiecte mai mari, ci și cu resturi pentru obiecte mai mici. Dar, pe lângă acelea, s-a mai strecurat și o cutie. Nu pentru că aveam nevoie anume de-o cutie, ci pentru că voiam să fac una. Ceea ce n-ar fi-n sine mare lucru, pentru că n-aveam de gând să-ncerc îmbinări complexe, însă voiam totuși o altă îmbinare decât cea „pe drept” și voiam ca măcar tăieturile finale să le fac de mână, adică fără vreo sculă electrică.

Prima cutie

Ca să rămân cu cea mai simplă îmbinare posibilă, am ales să decupez în perechi, fiecare latură, în formă de L, cu adâncimea egală cu grosimea materialului (adică 18mm) și lungimea egală cu jumătate din lățimea fiecărei plăci. Nu știu exact cum se traduce sau cum se numește-n română genul acesta de procedeu, a se vedea mai jos ce-a ieșit.

După cum vă imaginați, tăieturile finale făcute cu mâna au ieșit groaznic. Atât de groaznic, încât m-am gândit inițial să arunc bucățile de lemn și să-ncerc din nou. Nu știu dacă, pe lângă neîndemânarea mea, a jucat și calitatea fierăstrăului un rol (posibil, având în vedere că este aproape imposibil să iei o sculă de mână cu un cost care nu necesită ipotecarea locuinței și s-o folosești pur și simplu), însă… groaznic.

De la asta am plecat

Nu sunt un narcoman al fățărnicei ecologice, nici nu sufăr de halucinații malthusiene, dar am zis hai să-ncerc totuși să scot ceva din ea. Așa că mai întâi am asamblat-o urmând cât mai fidel conturul dorit. Apoi am chituit rosturile-n mai multe ture; mai întâi cu unul cu faină mai grosieră (în fapt un soi de rumeguș într-un soi de diluant/clei), apoi cu unul bicomponent cu făină foarte fină.

Și mai apoi, am șlefuit bine de tot zonele chituite și am adus îmbinările, atât cât s-a putut, la nivel. Și mai și mai apoi, am frezat toate muchiile, inclusiv conturul interior și am aplicat chit acrilic pe toate îmbinările interioare și am spălat-o bine de tot cu diluant.

Aproape finisată

Cum nu puteam folosi lac și, în general, niciun finisaj transparent, vopseaua rămânea drept unică soluție. Și fiindcă până acum totul a fost un test, am încercat și-un nou tip de vopsea (pentru mine nou, desigur), una pe bază de cretă, cu aspect mai je suis vieux, mais m’en fiche, pe care-am aplicat-o-n trei straturi.

În urma acestui prim pas defectele s-au estompat considerabil, însă, pentru a distrage complet atenția de la ele am rugat-o pe nevastă-mea să picteze-n acrilic ce crede ea de cuviință. Și a pictat o serie de motive apicole, peste care am aplicat un spray întreg de lac pe bază de shellac, care a format o crustă dură și foarte-discret-lucioasă.

Vopsită

Pentru prima cutie, nu e rău, ba chiar foarte frumos și chiar mă bucur că n-am dat-o la gunoi – m-aș fi privat de o mare satisfacție. Am trimis-o drept un soi de cadou întârziat de sărbători unor prieteni născuți din cenușa altor relații arse-n focul ultimilor doi ani.

–

Iranienii obișnuiau s-atârne mici obiecte de gâtul animalelor pentru a le recunoaște. Cam cum sunt însemnele la noi pe vaci sau pe oi sau pe generația care juisează pe je-suis. Ei, se face că Nastratin Hogea, plecat fiind printr-un sat îndepartat, a găsit un dovleac și l-a atarnat de gât ca să nu se piardă.
În timp ce dormea, un mucalit i-a luat dovleacul de la gât și l-a agățat de gâtul său, iar Hogea, când s-a trezit, își zicea mirat:

– Daca acela de colo este Nastratin Hogea, eu cine sunt?

Foto: Microsoft Designer

Hogea era un troll, însă pelteaua de oameni care, dupa un salt evolutiv fulminant față de turmele de oi și de vaci, se cere singură-nsemnată de către stăpân, se ia foarte-n serios.
Și nu știu dacă ei reusesc în felul ăsta să afle cine sunt, dar noi cu siguranță am aflat ce hram poartă.

Într-un fel, era visul meu cel mai umed: dacă s-ar putea ca toti idioții să poarte un semn distinctiv astfel încât să poată fi ocoliți, ar fi minunat. Dar ce te faci, că idioții vor să ștampileze pe toată lumea și iar nu mai știi cine-i cine?

–

Spunea cineva – cu emfaza de rigoare unei asemenea afirmații – ce nasol ar fi pentru popi ca Dumnezeu chiar să existe. Ironia este că Dumnezeu există, atâta doar că popii Lui i-au sabotat locul, natura și menirea.

La fel cum Știinta există, iar popii Ei (spre ex. medicii, inginerii ș.a.m.d.) i-au sabotat locul, natura și menirea. Dar atât popii lui Dumnezeu, cât și popii Știintei (de fapt, toți popii de pe lumea asta) o duc bine-mersi tocmai pe baza acestui artefact alchimic.