Uneori, din zloata lumească, din tragedia de zi cu zi, viața ridică la suprafață câte o mică bijuterie, excelent executată, perfectă, originală, un bulgăre de frumusețe neașteptată, murmurând cu timiditate: da, dar de asta ce ziceți? Și-n acel moment, dacă ai un pic de minte, oprești timpul și-o absorbi în suflet.

Privind spre Crovul Mare

Mă gândeam la asta ascultând un colind răsunând din casa scării, nu din boxă cum e moda ultimilor ani, ci dintr-o voce de om. Dintr-o voce caldă și, stupoare, cunoscută de om. Cunoscută de cu aproape zeci ani în urmă când, pregătindu-mi bagajul pentru Rio de Alejandria, cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului, am deschis ușa unor colindători mai șui care cântau din voce și din chitară.

Urcând spre Vârful lui Stan

Am rămas parcat în propriile șine; am lăsat totul baltă și i-am chemat înăuntru. Îi și recunoscusem, mai cântau prin IOR amândoi, undeva prin dreptul aleii care coboară dinspre statuie. Aveam niște whisky bun și l-am împărțit frățește. Tot stând așa câteva ore, au cântat, ba una ba alta, de nu mă mai săturam. De-atunci n-au mai trecut și nu i-am mai văzut nici prin IOR.

Ieșirea din pădure

Până azi, așa cum vă povesteam. Aceeași voce, cam în stilul lui Mircea Baniciu, doar că un pic mai frumoasă. Și iar am lăsat totul deoparte pret de un sfert de oră și-am mai stat de vorbă un pic. Și fiindcă că n-a fost un an bun, nici un an rău, și fiindcă chiar și-un fulg ar fi putut înclina balanța într-o direcție sau alta, iată că unul a aterizat pe talerul alb al balanței.

O privire spre plaiurile Isvernei

Și singura legătură cu ce vreau să povestesc este că, pe de o parte e la fel, un pic de splendoare inopinată ce scoate capul și-ndeamnă la contemplare și, pe de altă parte, un lucru frumos și delicat stârnește amintirea sau dorința unui altuia. Sau ambele-n același timp. Și la ce mă gândesc? La Vârful lui Stan și la o zi de solstițiu de vară petrecută-n jurul lui.

Se anunță furtuni

Posibil ambițios, dar e ceea ce e: magnetismul unui munte care aduce cu-n soi de pisică ce vine spre tine ieșind de sub vreo rablă parcată pe trotuar într-o zi ploioasă. Apropo de comparație, cred că descrierile de locuri au devenit mai degrabă o povară pentru limbă, un fel de Fata fierarului Fănică: fantasticul X; fabulosul Y; fenomenalul Z; fantasticul, fenomenalul, fabulosul, formidabilul T. Munții Mehedinți nu aspiră la toate astea, ar însemna să se coboare-n derizoriu. Ei sunt pur si simplu ciudați și curați. Și, ca orice munte, își cer o dijmă considerabilă de efort.

Dar urcăm mai departe

Acum că trecui pe la barieră, să intrăm un pic și-n planul turei: plecare din București foarte de dimineață, lăsat Nărăvașa în pasul Mazdronea, apoi suit pe Vârful lui Stan (1466m) pe Punctul Roșu și Triunghiul Albastru, iar de acolo coborât spre Crovul Mare și improvizat un traseu de retur. Improvizația se cerea de vremea ploioasa anunțată-n zonă, însă dacă treceam de Vârf șandramaua putea foarte bine să stea-n picioare. Ziua era lungă, deci aveam timp berechet să ne și-ntoarcem în București.

O mică pauză

Ursu, ca de obicei când se pleacă undeva, n-a dormit noaptea de dinainte, ceea ce, cuplat cu darul suptului de tutun pe traseu, îmi dă tot timpul palpitații că nu știu când și dacă va capota și, în general, îmi pune la grea-ncercare abilitatea de-al minți ca un veritabil politician atunci când mă-ntreabă cât am făcut și cât mai avem.

Și un strop de culoare

Prin facultate aveam un seminarist șucar rău, Ghiu, aterizat aici de pe la sfârșitul anilor 60 folosind o mașina timpului propulsată cu o pilă electrică confecționată din Coaiele lui Lenin și rămas în timpul nostru pentru că, în definitiv, facultatea nu arăta foarte diferit comparativ cu epoca aceea. Avea săracu’ Ghiu o vorbă: începem cu pauză și, de obicei ochea un amărât și-i arunca-n poală țoala de șters tabla.

Pe vârf

Ei bine, tura nu-ncepu cu pauză ci cu un urcuș cât se poate de susținut: de la aproximativ 900 metri (în șa) până pe vârf, deci, cu dobândă minus impozit, 560 de metri. Din ăștia, doar primii 200 fură mai neomenești așa, luându-mi suflarea asemeni acelei țoale pline de tot praful de cretă din toate sălile Energeticii unde făceam cursurile pe-atunci.

Peste pietre

Partea cu adevărat spectaculoasă  a-nceput abia după primul kilometru, pe la 1100 de metri, unde am ieșit (rapid, de altfel), din pădure (pasaj pentru care am fost recunoscător) direct într-un câmp stâncos brăzdat de lapiezuri pe care-am tot mers până spre vârf, pe cracul Estic al masivului. Muntele, în treacăt fie spus, stă pe un trepied cu trei craci:

– unul Estic (mai degrabă SEE), pe care am urcat;
– unul Nord-Estic, cu care n-am avut nimic de-a face, cu care ne-am intersectat înainte de vârf;
– unul Sud-vestic, pe care am coborât.

Coborâre spre Beletina

În toate direcțiile, mai puțin asupra Munților Mehedinți se strânseseră nori de ploaie și, de-atâta zăduf, ici-colo s-au și descărcat cu năduf: când o perdea spre Godeanu, când spre Țarcu, când o sfoară evazivă peste Vâlcan, când spre Retezatul Mic, când peste Ciuceve. De nori am avut și noi parte, dar doar atât: picuri mai veneau arareori aduși de vânt.

În spatele nostru rămâne Poiana Beletina

Oricum, urcarea fu anevoioasă și fără ploaie: prin văzduhul deja vâscos, abruptul acela calcaros radia sau reflecta toată căldura soarelui. În plus, fără să fie un traseu în mod deosebit de tehnic sau periculos, ai toate șansele să calci aiurea și să-ți rupi gâtul dacă nu ești atent, ceea ce, să admitem, e foarte posibil având în vedere că ai ce vedea, ai unde te uita, ai ce poza, începând cu abrupturile lui Stan și terminând cu siluetele celorlalți munți din jur.

Poiana Mare, cred

Vârful lui Stan, văzut în timp ce urci dinspre Baia de Aramă (atât cât poți bunghi de la volan) aduce oarecum cu Honcu lui Calistrat Hogaș. De altfel, cred că este și primar de-facto în Isverna, chit că-n acte este altcineva (e drept, când zici Stan nu ți se deșteaptă chiar imaginea de mai sus, dar, orișicât, aceea e imaginea-n realitate și dac-o iei pe ansamblu, și dac-o analizezi în detaliu):

Trăsei la Ieremia Honcu, primarul locului pe vremuri, pe care îl cunoșteam demult. Sunt nume sugestive, care, în cinci litere, îți sintetizează un portret întreg…
Astfel, e destul să zici “Ieremia Honcu”, dar mai ales “Honcu”, pentru a ți se desștepta în minte chipul unui fel de uriaș, lung, dar nemăsurat de lung, cu încheieturile trupului puternic legate, cu niște mâini ce-ar fi fost în stare să umfle în brațe un munte și să-l așeze binișor peste altul, cu un piept cât o față de arie, îmbrăcat — pe cât se arăta de sub cămașa întredeschisă — cu un codru sălbatic de păr negru și stufos, cu o barbă cum îi catranul, rar semănată printre ciupiturile rari de vărsat, cu niște ochi de taur, ce încremeneau pe om sub căutătura lor, și cu un glas!…

Crovul Mare

Din loc în loc, poteca traversează câte un intermezzo de pădure luxuriantă amestecată cu stâncării ridicol de mari și de-ntortocheate, pișcate ca te de niște bubițe rozalii de mănunchiuri de flori care-aduc la culoare cu rododendronul. Totul în jur fiind gri sau verde, sar în ochi precum o femeie între feministe.

Ieșirea spre Crucea Roșie

Vârful propriu-zis, întrucâtva contraintuitiv față de cum ar putea să pară-n teren, este situat mai la vest de intersecția celor trei craci, complet neceremonios marcat cu o bastârcă de lemn și niște oase. Avertisment sau coincidență, n-am să știu niciodată. Și oricum, cine-ar fi avut timp să zăbovească asupra unui mic și insignifiant detaliu în comparație cu ce se așternea sub versantul Vestic:

– de o parte, drept în față, uvala Poiana Mare (uvală = îngemănare de doline) și lanțul de crovuri (doline), vizibile până hăt sub Vârful Pietrele Albe;
– de cealaltă parte, polia Poiana Beletina  (polie = îngemănare de uvale), din care răzbăteau behăituri de oi, lătrături de câini, huruituri de motoare ale mașinilor ciobanilor care plecau și veneau.

Aproape de izvor

Astfel, cu o simplă scrutare a orizontului, este satisfăcut și apetitul celui ce se hrănește sufletește cu frumusețea aleatorie din jur, și pofta de cunoaștere a celuis ce disecă aspectele mai tehnice ale reliefului (și nu zice nimeni că ambele atribute nu-și pot bine-mersi afla bună gazdă-n aceeași carcasă vremelnică de carne și oase).

Izvorul

Tehnic vorbind, cred totuși că, de coborât, se coboară într-o prelungire îngustată a Beletinei, care, la Vest, se scurge slobod spre valea Cernei printr-o construcție similară cu Foeroaga Tâmnei (Foeroaga Beletina, cum e numită aici). Pentru a trece-n Poiana Mare, am suit un mic pârleaz, care nu-i greu de nimerit, chiar dacă locul nu-i bine marcat. Teoretic, o continuare a Punctului Roșu care pleacă din Mazdronea și ocolește Vârful lui Stan pe la Sud. Practic, marcajul e rar, dacă e.

Stâna părăsită

Crovul Mare fiind mult mai adânc decât Poiana Mare, am coborât destul de mult și abrupt. Simțeam că l-am întins pe Urs cam la limita maximă la care-l puteam întinde fără o pauză îndelungată, așa că am declarat program de voie, așteptând să ceară el, îngrijorat de nori și de ora târzie a amiezii, să mergem mai departe. Ajunși aici, îmi era întrucâtva egal: ce era mai greu deja trecuse.

Privind înapoi spre crovuri

Pocâlciți și obosiți, am încins un ospăț pantagruelic și chiar am forțat nota preparând tacticos un nes în timp ce mă lungeam la vorbă cu alți doi drumeți ce odihneau acolo. Nu mai țin minte încotro au apucat-o, cred că la vale prin Foeroaga Tâmnei. Dacă așa este, atunci noi am apucat-o-n sens opus, pe Crucea Roșie, pe valea care intră-n Crovu Mare pe la Sud-Est.

Poiana Beletina

Pe unele hărți apare același curs temporar de apă deci probabil chiar sunt una și aceeași vale. Cred că ar face de-un tablou foarte spectaculos – o primăvară ce urmează unei ierni foarte bogate-n zăpadă: îmi imaginez c-ar fi apă și pe vale și pe fundul dolinei. Cu siguranță mai sus, unde se desprinde Banda Roșie, există un afluent de dreapta care se bucură de lumina soarelui câteva sute de metri.

Poiana Beletina (2)

Cel mai important e că acel afluent își are izvorul accesibil tuturor părților interesante, în cazul de față doi drumeți însetați. Cândva, în apropierea izvorului fusese o stână veche, pe atunci (și probabil încă) părăsită, accesibilă prin Poiana Beletina. Clădirea principală era cât de cât întreagă, unul din țarcuri se mai cunoștea, la fel și rămășițele micilor anexe în care dorm ciobanii pentru o mai bună acoperire a perimetrului.

Poiana Beletina (3)

Și când, coborând dinspre stâna părăsită, văzui Poiana Beletina, îmi adusei aminte ce-a răspuns Titel când a fost întrebat în ora de geografie:
– Titel, ce e Poaiana Beletina?
– O Poiana Ponor mai frumoasă și fără mârlani, doamna profesoară!

Poiana Beletina (4)

Titel a fost mai norocos ca mine, eu nu prea am umblat decât prin tabere, o dată pe vară. În simplitatea lui, a avut dreptate. Este un ansamblu foarte sofisticat, spânzurat la 1200 de metri, tivită cu plaje și valuri de calcare, brăzdată de un pârâiaș ce se pierde la un moment dat într-o peșteră. După cum se auzea și de pe vârf, forfotește de viață pastorală, prea puțin de viață turistică.

Poiana Beletina (5)

Paznicii acelei vieți pastorale, niște jepături de căței, nu s-au împiedicat foarte mult de noi. Mai mult i-a-ntărâtat Ursu care s-a precipitat spre iei, făcând chiar ca un urs turbat de-un țep înfipt în buca dreaptă. Mai mult mi-a luat să-l calmez pe el decât să liniștesc câinii.

Ieșirea din poiană

Am părăsit poiana treierând o țâră de noroi și-am intrat direct în pădure prin partea Nord-Estică, printr-un soi de pâlnie care deversează-n ea scurgerile de pe versanți. Urcă doar un pic, apoi coboară lin spre punctul în care s-a desprins Triunghiul Albastru.

Și cam asta a fost, sub langoarea plăcută de după furtunile rispite, la ora 19 eram la mașină, lăsând în urmă acest mic liman neviforât. Am oprit în Târgu-Jiu pentru o pauză de masă și, după ce s-au mai golit șoselele, pe la ora 21:30 am plecat spre București, ca vântul și ca gândul, bătând, respectiv gândind în limita legală evident.