Uneori, din zloata lumească, din tragedia de zi cu zi, viața ridică la suprafață câte o mică bijuterie, excelent executată, perfectă, originală, un bulgăre de frumusețe neașteptată, murmurând cu timiditate: da, dar de asta ce ziceți? Și-n acel moment, dacă ai un pic de minte, oprești timpul și-o absorbi în suflet.
Privind spre Crovul Mare
Mă gândeam la asta ascultând un colind răsunând din casa scării, nu din boxă cum e moda ultimilor ani, ci dintr-o voce de om. Dintr-o voce caldă și, stupoare, cunoscută de om. Cunoscută de cu aproape zeci ani în urmă când, pregătindu-mi bagajul pentru Rio de Alejandria, cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului, am deschis ușa unor colindători mai șui care cântau din voce și din chitară.
