O dimineață la cort în curtea primăriei este ceva inedit, asta-i sigur, cu condiția să nu stai acolo în așteptarea vreunei petiții. Însă petiția noastră, expeditiv rezolvată cu aprobare favorabilă, chiar dacă informal înaintată, fix asta a fost: să putem să ne odihnim ciolanele acolo.

Cumva sugestiv

Până acum, deși am dormit prin tot felul de locuri insolite, noaptea aceea a rămas unicat. Întrucâtva, m-am și ferit s-o reproduc, s-o las așa, unic identificabilă în memorie, cu tot banalul alcătuirii locului propriu-zis. În definitiv, nu asta contează: poate spune că nu-i mare lucru doar cine n-a căutat niciodată, fără să găsească, un loc unde să dea cu cornu-ntr-o pernă, improvizată și ea.

În afară de faptul că era ziua, dimineața a fost la fel ca seara: porumb la conservă, sana la sticlă și apă de la robinetul aflat pe-acolo. Și un scurt plan de bătaie, formulat și enunțat cu gravitate corporatist-habsburgică: Oltenița. Una sută opt zeci și cinci kilometri, toți unul și-unul, sunau bine-n urechile noastre necoapte.

Privind retrospectiv, n-a fost o idee bună, din foarte multe puncte de vedere, șef între care fiind faptul că n-am reușit să vedem… mai nimic: până și goana bicicletei te-mpiedică să te bucuri de drum, fie el și cel mai frumos pasaj de câmpie dintre toate cele câte avusesem parte-n astă tură.

La drum

Dacă-nchid ochii acum și-ncerc să-mi imaginez cum a fost, prea puține frânturi mi se-nfiripă-n fața ochilor minții și, dacă am ales totuși să continui către-ncheiere jurnalul este, pe de o parte ca un soi de nota bene destinat, în primul rând, mie însumi, dar și un gest de frondă menit a extrage tot ce poate fi extras din ceea ce este, în primul rând, foarte sărac în amintiri.

Mintea și memoria sunt, oricum, niște organe nu doar intermitente – funcționează producând elemente de valoare intercalate-n lungi intervale de sterilitate și chiar mediocritate – ci și tare năzuroase. A le pune din când în când la respect, stârnindu-le una-mpotriva celeilalte este o măsură ordonatoare de natură să țină situația sub un iluzoriu control.

Ce-mi aduc aminte e că, desigur, micul dejun luat pe vine și pe sponci nu ne-a ajuns, dar 50 de kilometri până la Zimnicea, făcuți chiar în ritm alert, tot ne-a ținut. Tare mi-a mai plăcut fuga aia atunci; acum, salivez un pic după o mai de-aproape privire către balta Suhaia sau către cele câteva sectoare din Lunca Suhaiei desprinse parcă din Transilvania.

Pauză la nuc

Vedeți, dumneavoastră-boieri, drumul național trece pe sub o ramă de mici dealuri, care coboară brusc spre valea Dunării și, fenomen întâlnit cam peste tot prin părțile astea din Câmpia Română, conțin spectaculoase forme dezvoltate pe straturile de loess, inclusiv canioane de-ai jura ca-s săpate-n piatră și date cu roșu-maro. Pe la mine pe la țară, undeva pe valea Teleormanului e plin de-așa ceva.

În Zimnicea nu ne-am abătut de la drum decât pentru patru pateuri cu brânză de căciulă și ceva cafea și cico, atât am putut găsi la ora aceea relativ matinală și degrabă accesibil. Un pateu mi l-am imaginat că-i pâine (ceea ce n-a fost greu), altul două ochiuri (trebuie să bagi ceva motorină din aia bună la imaginație,musai cu DPF off), unul salată (și mai greu) și altul telemea (cel mai ușor).

Orașul era chiar mai trist decât mi-l aminteam eu de la-nceputul anilor 90, când tata ne scotea-n fiecare week-end prin câte-un orășel de prin județ, călătorind cu trenul, ca s-o lase pe mama să-nvețe pentru definitivat. Într-una din zile, am ajuns în Zimnicea, iar în alta,în Turnu-Măgurele, însă-n Zimnicea am văzut eu Dunărea prima dată.

Zimnicea

E genul acela de moment și de imagine ce răsădesc un impuls care vine din tine fără a veni chiar din tine și căruia, dacă nu i te supui, nu mai ai liniște. Și, cu aceeași îndârjire cu care m-am opus voinței altora care pretindeau că ar trebui să fac aia sau ailaltă pentru că autoritate, pentru că bine comun, pentru că cetățeni europeni și alte baliverne, așadar, cu aceeași îndârjire am urmat de fiecare dată complet impulsurile primite de undeva din interiorul meu. Dunărea a fost unul din ele.

Șezând așa-n Zimnicea, la o salată de pateuri, mă și vedeam Mircea ce-l Bătrân închipuit în Scrisoarea a III-a, cu un vers pe care nu știam că l-am reținut vreodată și care mi-a fost livrat atunci de aleatoriul memoriei, dovedind întrucâtva cele enumerate mai sus:

Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.

Din nou la drum

Pateurile acelea trebuie c-au fost fermecate, ori poate făcute cu legale: nici n-am terminat ultimul dumicat de zdrumicat că ne-am și trezit în Giurgiu, unde-atât ne-am coit până să alegem un loc unde să mâncăm de seară, că n-am mai mâncat deloc și-am luat-o la trap spre Oltenița.

Noaptea ne-a prins prin extremitatea Sudică a pădurii Comana, cu un frig mai degrabă demne de februarie; cel puțin așa-l resimțeam noi, probabil și de la oboseală și de la cele câteva șfichiuiri de vânt pe pieile-ncinse de draci scăpați din Raiul Socialist de la Bruxelles. Rezultatul fu că intrarăm zgribuliți în Oltenița, Zuzu cu-n început de răceală, eu cu-n început de abces la o măsea.

După ce am găsit cu oarecare greutate pensiunea unde rezervasem loc (și la care trimisesem buzduganul s-anunte că ajungem mai târziu), am treierat centrul în lung și-n lat în căutarea unei farmacii. În afară de curve, mai multe decât pe Mihai Bravu, mai multe decât pe Mircea Vulcănescu, mai multe chiar și decât la mitingurile cu hash-tags, însă, n-am găsit nimic. Nu mă-nțelegeți greșit, dintre toate, ele mi se par cel mai oneste și oricine-a dat o muiere-afară din casă la viața lui știe despre ce vorbesc. Cu toate astea, nu ne rezolvau problema.

Din când în când, ne mai lipeam de asfalt să ne-ncălzim

Întorși la cazare, n-am mai avut putere să facem nimic. Eu am căzut în pat echipat și așa am rămas: pe la trei dimineața m-am trezit, mi-am făcut un duș, am adormit din nou, m-am trezit iar pe la patru și abia atunci am mâncat ceva. Spumegând a tale oști, într-adevăr, deși poate mai potrivit ar fi fost:

Cum veniră se făcură toți o apă și-un pământ.