Fiind neieșit de multă vreme, de dinainte de Octombrie, n-am mai stat pe gânduri când Gabi a propus pe carpati.org o drumeție până pe Clăbucetul Azugii și de-acolo „om mai vedea, important e să stăm pe munte” – taman genul meu de-aranjament. Nu cunoșteam cam pe nimeni din grupul relativ numeros ce se strânsese, iar fix pe Clăbucet și nu urcasem, deci noutăți pe linie.

Luciri

Cum-necum, mai mereu pusesem acel mic vârf (ce nu-i chiar atât de mic – 1586 metri) spre sfârșitul turelor făcute-n zonă, cu titlul de „ar fi drăguț dacă am ajunge și-acolo”. Inutil să menționez, n-am ajuns niciodată; cu riscul de-a fi bănuit de panteism, aș zice că denotă o personalitate foarte puternică din partea locului.

Trecând Limbășelul Mare, începutul urcării

Din București plecat-am două mașini. Am fi încăput într-una singură, însă am zis că după câteva luni cu trasă doar pe Alexandria să fiu al ciorilor dacă șăd în dreapta ori în spate pe-un drum mai acătării (și, sub rezerva faptului că-n acea zi s-ar fi putut ca anumiți Impromptu-Vochină să conducă, cu modalități mai puțin creative de-a fi ucis în trafic).

Amețeli

Cu tot cu pauza la OMV-ul de după Câmpina (cer scuze la domnii Uniți-Salvăm-Orice), am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme, jumătate ce s-a dat de trei ori peste cap și s-a prefăcut într-o oră-ntreagă – trenul luat de trimișii lui Ovidiu a reușit să strângă 30 de minute întârziere pentru că era Sâmbătă.

Ieșirea-n Golul Alpin

Apropo de asta, țin să menționez că titlul e subtilizat din remarcile mucalite ale lui Doru, unul din amintiții trimiși speciali. Nu vă lăsați totuși păcăliți – 18 kilometri sunt 18 kilometri și pe ștrase, cu atât mai mult pe munte. Deci, cine-a vrut să dea la Clăbucet a avut nevoie și de carnetul de contribuții la CAR, pe lângă talonul de pensii.

Troienire

Acum c-am elucidat titlul, s-o pornim la drum, de la păstrăvăria Azuga unde-am parcat mașinile, pe un -8 grade mai puțin pișcător decât îi spune numele, metamorfozat mai apoi, la soare, într-un reconfortant 4, poate 6 grade, poate mai mult.

Comentariile sunt de prisos

S-a fi văzând treaba că n-am mai fost demult iarna pe munte – am judecat greșit borfăraia de pe mine și m-am înțolit prea gros, atât de gros că, începând urcarea pe cracul vestic al Clăbucetului, am pufăit mai ceva decât o oala sub presiune. Nu știu dacă să zic că mai bine așa decât prea frig, c-am încercat și partea ailaltă și n-a prea fost bine. De unde și expresia: it’s what it is.

Câțiva pitici

Doar pământul se prezenta-nghețat, nu și zăpada, făcând de-o ascensiune fără emoții și fără ținte. De altfel, ce să-nghețe? Zăpada fusese presărată pe-acolo din cornul lui Harpagon și nici măcar nu izbutea s-a acopere pământul în mod necesar, suficient, reglementar, conform normelor europene-n materie de ninsoare: minim 10 cm grosime, la o densitate de fulgi de 1 miliard FPCC (Fulgi Per Centimetru Cub), fiecare fulg având brațele poziționate la exact 36 de grade unul de celălalt, fiecare fulg fiind obligat să aibă certificat de nins sustenabil și să poate dovedi oricând că provine din surse regenerabile.

Munții Neamțului, în plan secund

Mă rog, detalii. Esențiale, să fim siguri; totuși, detalii. Mai importantă fu scurta pauză făcută la ieșirea-n coada de gol alpin întinsă pe crac. S-au schimbat cafeluri, s-au întins cofeturi – bomboane și napolitane – s-a dat cep la niște bidonașe cu licori magice și, până să ne cuprinză langoarea, s-a mers mai departe.

Bucegii

Mă-ntreb de unde se trage denumirea de „clăbucet”, având în vedere că se-nalță – izolat și rotunjor – deasupra pădurii. Să fie de la clăbuc? Să fie derivat din clăbăț – o căciulă de oaie rotunjoară și țuguiată? Mai e-n apropiere, la Vest, un vârf cu formă similară – Clăbucetul Taurului, iar în Munții Vrancei există un Vârf Clăbuc  (Clăbuci), la Nord de Pasul Delușor (pe drumul forestier dintre Comandău și Vadu Oii).

Înclin să crez că mai degrabă se ia după căciulă decât după produsul secundar al săpunului, în oricare din situații dilema reducându-se la a stabili ce-a fost prima dată: clăbucul de spumă ori clăbucul de cap? Lăsăm rezolvarea ei ca exercițiu pentru cititor.

Munții Baiului și releul de pe Sorica

De oriunde i-ar veni numele, virtutea de căpătâi e fără doar și poate clară: de jur împrejur se succed Munții Baiului (începând cu frumosul picior Sorica), Neamțului, Piatra Mare și Bucegi; filtrate prin atmosfera ce le da o tentă albăstrie, imaginea lor se contura doar puțin tulburată de ultima porție de ceață a dimineții și, spre Brașov, parcă un pui de smog.

Piatra Mare

Judecând după soare, ne aflam în apropierea prânzului. Judecând după stomacuri, era cazul să-l luăm. Coborârăm spre Stâna de sub vârf și o țâră mai jos pe-acel crac unde, sub pom gol, pe  un povârniș decopertat de soare, găsirăm un petec uscat unde ne-am întins mesele. S-a servit niște palincă excelentă, au circulat din nou termosuri de cafea, de ceai, bucate, sandvișuri, dulciuri, glume, poante, voie bună.

Spre stâna de sub vârf. Foto: Gabi.

Să fi căzut un trăznet și n-ar fi lăsat în urmă jale mai amară decât semnalul de plecare. Dar seara încă se cam pripește și-o luarăm din loc, înapoi la stână și-n traverseu pe culmea nordică, pe lângă cada ce servește drept adăpătoare strungii, păstrând o altitudine surprinzător de constantă, deci prietenoasă cu burțile pline. Intersectarăm în cele din urmă o potecă fițoasă, cu borduri și pietriș. Desigur, drumul lui Ceaușescu.

Stâna. Foto: Gabi.

Poteca lui Ceaușescu aflată-n stare atât de bună chiar și lăsată de izbeliște, mai bună decât poteci întreținute, sugerează că dictatura este excelentă, cu condiția să fii de partea corectă a dictaturii. Mai cu seamă că, tehnic vorbind, toate potecile erau ale lui Ceaușescu, la fel cum erau și toate drumurile (corolar: și drumurile și potecile sunt egale-ntre ele, însă unele-s mai egale decât altele).

Intrând înapoi în pădure

Oprirăm și la Susai… ne scotocirăm prin buzunare, adunarăm și văzurăm că abia ajunge de-o cafea și poate un biscuite. Ne lăsarm păgubași și apucarăm drumul cabanei, făcând stânga oleacă mai jos, pe Valea Limbășelului Mic. Să tot fie unsprezece ani de când n-am mai fost acolo, toate drumeagurile din zonă erau sticlă pe-atunci – dăduse căldura-n ajun, apoi iar înghețul. Eram cu bicicletele, a fost amuzant.

De data asta fu mult mai omenos, am putut savura micuța vale, cochetă, îngustă, puțin umblată, gâtuită de mici pasaje de chei, încă înzăpezită și parcimonios pătată cu gheață; practic, ca și cum aș fi văzut-o prima oară. Limbășelul Mic e chiar mic, firav, abia se zărea de sub gheață și zăpadă, mai mult se ghicea după susur.

O potecă oarecare

Ieșiți în Limbășelul Mare, grăbirăm pasul, devenea monoton, plictisitor și-o idee mai frig. Din grabă, era să-mi rup de câteva ori fie gâtul, fie genunchiul stâng alunecând ca tolomacul pe ghețușuri camulfate de neatenție.

Limbășelul Mic

Îmi revăzui Nărăvașa în ajunul orei cinci, pe spinarea ultimei gene de lumină. Ne schimbarăm și-o luarăm ușor la vale. Îi lăsai pe cei doi din Constanța la gară și pe Ștefan la mașină, rămasă tot la gară. Noi oprirăm, adică eu și Sorin – în formula de dimineață – la Comarnic și, după o mică pauză de-ntremare, o luarăm cătinel spre București.

Ușor pe vale…

Acum, la o săptămână după extrem-de-binevenita-și-agreabila ieșire-n căutarea zăpezii, iată că iarna marcă-n București ceea ce probabil va fi golul de onoare. Scrutez presa centrală și mă-ngrijorez: încă nu s-a mirat (nici alarmat) nimeni că ninge iarna.