Din când în când Goa’uld-ul din mine se ridică din beție, își pune peruca de iluminist cu tupeu balkanoid, îmi aprinde ochii și-l apucă logoreea. Țin să vă spun că așa diabolic cum e, când e treaz și privește prin ochii mei prestația de La Nouvelle Aristocratie Européenne, cade-n depresie și se-mbată din nou. Iar Alex trebuie să rânească din nou prin otrava lăsată de dânsul în spate.

Întuneric

Există în România o categorie foarte vocală de oameni pentru care Vestul nu este doar o destinație, ci o formă de transcendență. Ei nu pleacă într-o simplă călătorie. Ei se desprind de mizeria balcanică și pornesc într-un pelerinaj către mirajul occidental, în speranța că, odată sărit pârleazul, superioritatea morală se va lipi de ei ca un smecleu bio cu toate certificările europene-n vigoare.

Întuneric și lumină

Își cară țara ca o rușine ancestrală, ca pe o haină veche ce li s-a lipit de piele și n-o pot da jos decât în bucăți și, din când în când, cu tot cu piele, susținând drept urmare, printre răcnetele de sacră suferință ce se-nfiripă natural, progresul prin import direct și necugetat, prin imitație completă, desăvârșită și, în felul ei, originală.

Se simt datori nu doar să se scuze pentru propria lor origine la fiecare interacțiune cu potențial internațional, ci și să-și scalde-n lături conaționalii că sunt prea nătărăi să-nțeleagă că progresul cu steluțe galbene-i îi lovește-n mufă de văd stele verzi și tot nu-l pot bunghi. Într-un târziu, după lungi chinuri ale nașterii, au luat asupra lor păcatele tuturor românilor, și precum Iisus pe cruce, au zis: Iartă-i, Doamne Occident, că nu știu ce fac!

Au lucrat mult, cu sârg și eficient pentru propășirea țării. Mii de pagini au fost citite, zeci de mii scrise, au curs orele de tocșouri mai dihai ca Niagara, s-au sforăit elitisme, s-a cultivat binemeritatul auto-dispreț național, s-au înfierat dogmatisme, s-a rostit cuvântul educație de un miliard nouă sute treizeci și patru de milioane două sute nouăzeci și trei de mii cinci sute nouăzeci și nouă e ori și iată rezultatul, darul prometeic pus pe masa națiunii: Vrem o țară ca afară!

La un asemenea rezultat, cinci minute planeta s-a oprit în loc. Căci este sublim, este responsabil, este european! Este bicicleta ce nu mai trebuie reparată, ci bicicleta care merge singură. Are puterea de-a ocoli științifico-fantastic orice discuție serioasă despre muncă, construcție, identitate, răspundere și critică. E o vrajă verbală, un buton emoțional ce scutește de efortul reclamat de realitate. Este, în sfârșit, nava interspațială, iar ei sunt navigatorii Ghildei.

Dar navigatorii au nevoie de mirodenie și, Mulțumescu-Ți Ție Doamne, au parte pe-ndestulate și din toate direcțiile: fonduri peste fonturi europene, granturi și supra-granturi, agenții și institute de stat, universități ori fundații, comitete și comiții – toate recoltează din popor și rafinează kilotone întregi de mirodenie pentru-a putea fi conduși cu eficiență în cea mai apropiată și mai adâncă mlaștină de valori europene.

În noblețea lor suferindă, își oferă prestația pe nimic – trei lei și zece bani, o ciorbă sau o sulă pe la nas – oricui poate ajuta România să nu mai fie chiar românească: de la bani dați cu nemiluita vecinilor la-nchiderea centralelor, de la privatizări dubioase la legislații adoptate „pentru că așa se face”, nimic nu e prea puțin pentru corectarea acestui handicap social numit românitate.

Și, în ciuda celor mai sincere eforturi ale lor, românii insistă să rămâie primitivi. Deși durează cu multă trudă tot soiul de mărețe temple maronii cu turle răsucite doar-doar i-or atrage-n rugăciune, românii se-ncăpățânează să scormonească-n zodiacul lor de mituri și fantasme și să crează-n povești alinătoare cum-c-au fost și pot fi cândva ceva.

Prostii. Frânghii bune doar a te spânzura cu ele.

Lumină

În timp ce unii își pleacă frunțile la primul accent englezesc, își desfac nădragii și se-așează capră la prima vorbă franțuzească, trebuie să admitem totuși că-n România nu-i nimic ceea ce pare: nici tâmpenia, nici glagoarea.

În definitiv, dacă-n Vest totul funcționează pentru că trebuie, aici multe funcționează deși, indiferent de logica testată, nu ar trebui. Există o creativitate de avarie, o ingeniozitate de supraviețuire ce l-ar face gelos și pe Ursul Grătare: ăla se ducea-n junglă să facă spectacol, ăștia de pe-aici așa-și duc viața-n fiecare zi.

Într-un fel este și trist, dar nu putem nega că poporul poate trece bine-mersi prin calamități de tot felul cu un calm ce ar merita studiat științific. Inflații, reforme fiscale, guverne căzute, infrastructură aproximativă, birocrații medievale, crize globale, găozari, ucrainieni, useriști, comunism roșu, comunism albastru, monosprâncene salvatoare, valori europene și totuși, când ieși din casă, nu-i o răzmeriță cu totul arzând în jur.

Ba mai îndrăznesc să crească copii, să spuie glume și, piei satană, să aibă chef de viață. Necesarul de material: trei duble de bășcălie și zece de trotil. Asta și o Catedrală a dracului de uriașă, de albă și de lucitoare ce-a costat mult, foarte mult, atât de mult încât rușii galbeni ar fi tras milioane de obuze de banii ăia.

Până la urmă a meritat fiecare bănuț: scoate deja toate duhurile necurate din cei ce urăsc cu precădere tot ce-i românesc. Spumegă și fumegă, grohăie, orăcăie, cârâie, mârâie, hârâie, horcăie, porcăie, cădelnițează știință, râgâie gândirism, înting în găoază și pun în farfurie, iau din farfurie și-aruncă cu căcat. Pe scurt, oferă argumente de oameni raționali și civilizați.

Așadar, banii aceia au rămas – ce blasfemie – chiar în România și, de bine (după unii) – de rău (după alții), avem un simbol și un îndemn către mai sus și spre mai bine. Autoritățile statale nu au livrat așa ceva; lumea bună nu a livrat nici ea decât îndemn întru auto-disprețuire, hrănită bine-mersi din bani publici alimentați din taxele ce desigur că ne revin ca obligație.

Spiritual și metafizic, spală rușinea aceea de Casa Poporului. De fapt să recunoaștem că era cam singura soluție: s-o dărâmi nu era potrivit, căci prea mulți oameni au suferit ca să fie ridicată; s-o lași, iar nu-i bun, căci suferința rămânea neostoită. Iar dacă socotiți că prețul e cam mare, nu mai dați nici pe la Hofburg, nici pe la Schonbrunn, căci aristocrația de-acolo s-a hrănit și cu sângele de-aici. Nu vă mai închinați nici la pietrele lui Bruckenthal, căci a dansat și el pe oasele iobagilor.

Vom vedea ce poveste se va țese-n jurul ei, dar îmi place că nu te strivește ca om nu te-ndeamnă să-ți contempli nimicnicia și aici poate că are mai mult de-a face cu Dumnezeirea decât multe alte construcții europene mai celebre.

Recunosc, e un tărâm paradoxal pe-aici. Și-i o propunere foarte dubioasă și periculoasă să viețuiești în granițele sale – n-o poți scoate la capăt fără-i cunoști melicul. Totuși, de-i un lucru adevărat, e că România-i osândită nu să fie o țară ca afară, ci să-și găsească în sfârșit curajul și tupeul să fie ce trebuie să fie, ce s-a născut să fie: România.