O zi de vară din aia cum numai Sudul extrem al României poate da. Bucureștiul a fost tot timpul pistol cu apă față de arșița ce-nvăluiește, în lunile iulie și august, Alexandria și de fapt tot Teleormanul. Dar cum treci spre Sud interfluviul dintre văile Teleormanului și Vedei este chiar mai rău.
Probabil o zonă de presiune ridicată oprește precipitațiile pe unde-ncepi a sui dinspre Cioroaica. Acolo-i o curbă ascuțită unde multe mașini au intrat cu peste 60 la oră o singură dată, o curbă dotată cu o frumoasă fântână cu ghizduri și-acoperiș zidite, colorate-n roșu și galben; bref e că la țară a plouat mereu și a fost mai suportabil, în ciuda celor sub douăzeci de kilometri ce despărțeau satul mamei mele de Rio de Alejandria.
Pe o astfel de vreme toridă ieșii din casă fără țel. Mă-mbracai moț, pantaloni de vară, largi, crem, dintr-un bumbac foarte confortabil, cămașă de rigueur pentru tocilari – adică pătrățele albastre în două nuanțe alternate cu pătrățele albe – papuci din piele din aceia cu deget.
Pantalonii erau făcuți de maică-mea după niște modele din Burda. Nu găseai nicăieri așa ceva, nu găsești nici acum. Nu ne permiteam haine de lux, dar nici producătorii de țoale scumpe nu se ridicau la calitatea și eleganța ieșite dintr-o modestă gospodărie de provincie. În ziua de azi nu mai zic: dai 100 de euro-coco pe niște nădragi cu găină stilizată pe ei și ți se rup fix la obârșia Văii Pantalonilor dacă ai cumva obrăznicia de-a avea picioare și nu scobitori.
Aveau buzunare largi pantalonii aceia, cămașa avea și ea un buzunar generos la piept, dar toate buzunarele aveau un defect major de proiectare: nu aveau bani din construcție, iar banii de buzunar îi spărsesem demult, cei cu care ieșisem din clasa a X-a din diverse comisioane cu proiecte de atestat erau sparți demult. De ieșit, am ieșit oricum.
Trec pe la Radu, taman se pregătea și el să iasă. Am menționat cumva că era cald? Dacă am uitat să menționez, aflați că era cald. Cald și uscat. Cupola de foc. Acoperișul fierbinte, fără mâță pe el. Și ce fac doi liceeni pe căldură? Pont: nu fac cenaclu literar. Însă cu ce bani să nu faci cenaclu literar? Radu era la fel de falit ca mine.
Hai să cătăm pe jos. Culmea e că în vreo oră de scanat fiecare centimetru pătrat de trotuar, cu un zel învecinat cu tâmpenia, am găsit 1000 de lei – două monede de 500 de lei din acelea noi de aluminiu. Halba era 1500 de lei. După încă o oră tot 1000 de lei contabilizam, dar am avut noroc să ne întâlnim cu un tovarăș al lui Radu și ne mai dă el 500 de lei.
Văzându-ne cu atâta gălăgie de bănet, am plecat cu scârț către Velvet, o terasă deschisă-n dosul Casei de Cultură. Mai întâi a fost acolo un dozator de înghețată, unul din primele din oraș. Acolo ne ducea tata să luăm înghețată la cornet. Cum nu ne permiteam mereu două și cum mie îmi plăcea cu vanilie și surorii mele cu ciocolată, luam ori asortată dacă aveau, ori o dată cu vanilie și apoi cu ciocolată.
Deci am ajuns la Velvet. Ne așezăm la masă, doi liceeni respectabili (dacă-mi puteți scuza contradicția între termeni), am cerut o halbă de bere la doi inși și am împins în față cei 1500 de lei ca nu cumva să fim tentați după aia să mai cerem încă una.
Vedeți voi, s-a mai întâmplat și-a trebuit să ne scotocim sau să umblăm după bani. Era treaba suficient de frecventă încât o dată de ziua mea, am scos băieții să-i cinstesc și, la final, m-am făcut c-am uitat banii acasă doar ca să-i văd cum înlemnesc. Nu de alta, dar cu o săptămână înainte i se întâmplase pe bune lui Florică și ne-am scuturat toți de ultimii bani.
Ei, omul nostru, chelnerul, se vedea pe fața lui că era uns cu toate alifiile, că tăiase lemn și pe unde dracul culesese numai surcele și, drept urmare, a-nțeles ce și cum și-a fost foarte delicat și chiar atât de elegant încât după ce am tras o oră din halba aia, ne-a adus – poate pe cheltuiala lui – un țap de bere.
Băi prietene, ce vreau să spun e că am băut între timp tot felul de beri cu ștaif, chiar cu pretenții scolastice, dar ca aia de-atunci niciuna n-a fost, indiferent cu câți ochi de Argus aș căta prin amintiri.
Hai noroc!