Un ochi de apă încopcit între culmile Munților Siriu, Lacul Vulturilor își trage atât numele de scenă cât și alter-ego-ul din două legende locale. Astfel, titulatura de Lac al Vulturilor are la bază o poveste consemnată și de Alexandru Vlahuță în România Pitorească, conform căreia acolo își învățau vulturii primăvara puii să zboare.
O a doua legendă, mai interesantă, cu izvoare adânci în psihicul colectiv al românilor, i-a adus numele de Lacul fără Fund: un cioban și-a abandonat stâna de oi, a aruncat ciomagul în lac și a plecat pribeag în lume. După un an de peregrinări, și-a regăsit bâta în apele Dunării și, mânat de dorul vechilor locuri și ocupări, s-a întors la stână.
Pe valea Siriului Mare
Dincolo de toate miturile, însă, este un loc frumos, retras și încă sălbatic, inexistent pe agenda turismului de masă. Există, ce-i drept un drum de acces, însă e nevoie de o mașină 4×4 onestă și capabilă pentru a răzbi. Sau de o bicicletă și o pereche de picioare strașnice, strășnicie pe care am pus-o și noi la încercare într-un sfârșit de săptămână de la începutul lui Noiembrie 2013. Cald, uscat, perfect pentru orice fel de activități în sala de forță a Carpaților, ne-a scos din case în număr considerabil: eu, Ciprian, Alina, Dan, Lili, Adi și Cătălin.
O toamnă târzie în Munții Siriu
Așadar, într-o Sâmbătă dimineața, am luat trenul spre Nehoiașu, cu schimbare la Buzău. Din Nehoiașu am mai mers 7km pe DN10 și, imediat după Colțu Pietrei am început prima urcare, pe un drum ce face trecerea în valea Siriului Mare, șerpuind pe deasupra satelor Siriu și Lunca Jariștei. Acest racord a fost cel mai probabil construit odată cu ridicarea barajului Siriu și inundarea unei părți din albia râului și, implicit, a vechiului drum.
Lunca Siriului Mare în soarele amiezii de Noiembrie
După-amiaza a trecut urcând mai departe pe Siriul Mare printr-o zonă de luncă incredibil de frumoasă, scăldată de un soare leneș ce parcă nu s-ar fi lăsat dus. De la Stearpa, o intersecție unde se întâlnesc trei drumuri, am făcut dreapta pe DF coada Lac Morcovoaia (nu există nici un lac Morcovoaia acolo, deci nu știu de unde provine de fapt denumirea). Al treilea drum realizează trecerea spre Bâsca Chiojdului și trebuia să ne servească drept alternativă de întoarcere.
Siriul Mare
Din acel punct lunca s-a transformat într-un canion lung, sălbatic și umbrit, iar căldura s-a dizolvat brusc între zidurile de cremene. Răcoarea nu a fost, totuși, deranjantă, deoarece efortul suplimentar pricinuit de urcușul accentuat ne-a pus suficient de mult sângele-n mișcare.
Era deja amurg când am ajuns la cabana de vânătoare Morcovoaia – de fapt un complex de trei cabane, dintre care una era în paragină la vremea respectivă. Acolo ne-am regrupat și, fără să pregetăm, am început să urcăm, cotind la dreapta pe Vâna Mălâiei. Dar nu toți: o parte au rămas în urmă și, când le-am sesizat lipsa, ne-am întors și noi.
O rablă părăsită lângă Stearpa
Am întins tabăra chiar acolo, am făcut un foc strașnic, am mâncat și am mai zăbovit flecărind și înșirând glume de autobază. Chiar și așa, ne-am dus la culcare târziu și, pe parcursul nopții Lili și Adi aveau să afle de ce am insitat ca fiecare să aibă sac de iarnă în ciuda căldurii de peste zi.
A doua zi, Duminică, ne-am trezit la 6 dimineața. Afară era încă beznă și foarte frig – atât de frig încât peste noapte totul, înclusiv corturile, căpătase o glazură fină de gheață care lucea discret sub lumina frontalelor. Am reușit după câteva încercări să reaprindem focul și am mâncat ce mai rămăsese de la cină. Am preparat și o cafea că, deh, viciul e viciu și la munte.
Dimineața la Morcovoaia
După o oră de frecat menta pe lângă vatră ne-am echipat și am început urcarea spre lac, în timp ce razele de soare, rășchirate printre culmi, împrăștiau greoi întunericul. Urcarea a fost dificilă, pe un drum bolovănos, spălat temeinic de ape de-a lungul vremii. Frunzele căzute peste toamnă fie tiveau, fie tăinuiau de-a binelea drumul sub un covor consistent și, lăsându-se strivite sub roți, spărgeau liniștea pădurii alături de vuietul Vânei Mălâiei și de respirațiile noastre sacadate.
Un canion pe Vâna Mălâiei
Drumul pietruit s-a isprăvit după 6-7 kilometri și am continuat pe unul de pământ care a început cu un scurt prag. După alte câteva sute de metri prin pădure, am ieșit în golul alpin. Din acel punct, am cotit spre Est și am putut admira deopotrivă crestele Ciucașului și munții de pe malul stâng al Buzăului, în frunte cu piramida Penteleului.
Simfonia toamnei pe Vâna Mălâiei
Am ocolit vârful Bocârnea (1657m) pe la Nord, prin Poarta Vânturilor, unde se află o cruce plantată pe partea dreaptă și un set de indicatoare căzute la pământ. Unul din ele, acoperit cu vopsea scorojită, ne-a informat că până la destinația noastră mai era o jumătate de oră.
De acolo am coborât ușor spre o primă arie depresionară, mlăștinoasă, numită Lacul Sec, pe care l-am ocolit prin extremitatea sa vestică și am urcat abrupt, pentru a coborî din nou, de data asta spre locul dorit – Lacul Vulturilor.
În zare se vede Vârful Penteleu
În acel punct eram la 1420m altitudine și aveam o priveliște de… vultur către valea Milei, răzorită pe stânga de Culmea Milei și pe dreapta de către Fețele Mălâiei și Culmea Bloji. Lacul în sine nu este deloc mare, la cele 0.9ha suprafață, dar s-a constituit ca element de greutate al acelui loc: îi da sens, culoare și creează o lume întreagă centrată în jurul său, o lume vegheată de povârnișul Mălâiei și de Colții Măgăreții.
La Poarta Vânturilor
Între toate elementele ce compun situl acesta astrucat de legende și-a făcut loc și o cabană vânătorească, bine asimilată peisajului. Este închisă accesului public, dar are un prici acoperit și ferit de vânt în care drumeții pot înnopta în caz de nevoie.
După o oră petrecută acolo sus, am coborât degrabă spre tabără, unde ceilalți abia se treziseră și molfăiau micul dejun. Nu reușiseră să doarmă peste noapte din cauza frigului, așa că au profitat de căldura dimineții târzii pentru a recupera visele pierdute.
The big man himself – Lacul Vulturilor
Corturile erau deja uscate, deci am împachetat repede și am coborât înapoi spre Nehoiașu, unde am ajuns cu o oră și jumătate întainte de plecarea trenului. Am folosit răgazul pentru o sesiune de mici, cartofi prăjiți și chipsuri. După alte patru ore și jumătate eram deja în București.
Lacul Vulturilor
Actualizare (19 Septembrie 2014)
În Septembrie 2014 am refăcut cu un prieten o parte din traseu. Mai exact, de la Stearpa spre Lacul Vulturilor și retur. De data asta am și filmat, însă, dintr-o lene complet inoportună, am omis să filmez zona lacului.
Referințe și alte relatări
Muntii Siriu: lacul Vulturilor si Virful Mălîia
Lacul Vulturilor – povestirea lui Ciprian
Despre Lacul Vulturilor pe Wikipedia
Siriu – Valea Neagră – Lacul Vulturilor