Motto
And that’s how it came to pass, that on the second-to-last day of the job, the convict crew that tarred the plate factory roof in the spring of ’49 wound up sitting in a row at ten o’clock in the morning, drinking icy cold Bohemia-style beer, courtesy of the hardest screw that ever walked a turn at Shawshank State Prison…The colossal prick even managed to sound magnanimous. We sat and drank with the sun on our shoulders and felt like free men. Hell, we could have been tarring the roof of one of our own houses
– Shawshank Redemption

Cam lung motto-ul, așa-i? Din păcate nu puteam extrage ceva mai scurt fără să devină obscur: în timpul unor așa-zise relaxări date cu lingurița, venite la pachet cu amenințări de tot felul, văzută de naivi drept libertăți care pot fi acordate sau revocate prin mizericordia sau înțelepciunea vreunui limbric cu șarpele învârtoșat pe băț, e bine să-ți tragi seva de undeva, să-ți găsești un acoperiș precum pușcăriașii din film.

Kashtan-1

Să fie Zăganul, deci, muntele care-i o eternă amintire: ți-l aduci aminte chiar dacă n-ai fost acolo, îl știi deși nu l-ai văzut. În ciuda numelui, nu zboară cel mai sus, dar păstrează astfel frumos amintirea a ceva ce nu mai există.

Am lăsat Nărăvașa binișor chitită la umbră, la celălalt capăt al stațiunii Cheia (probabil de unde a plecat și unde s-a-ntors să moară săpunul cu care vrei să cucerești femeia) și-am croit-o-n sus pe cruce roșie, spre culmea Zăganului, într-o zi de mai, una din cele mai frumoase luni de-a te-ntinde cât îi ziulica de lungă cu plimbarea pe sub cerul liber. La pachet cu aprilie și octombrie, ceva mai bun nu se poate-nchipui.

Flori prin pădure, înainte de Stâna Zăganu

După ce ne-am înșurubat printre noroaiele lăsate-n urmă de tractoarele forestiere, traseul a devenit foarte agreabil. Urcușul constant abrupt până la luminișul de dinainte de stâna Zăganu a fost aproape de nesimțit, parte pentru că erau din loc în loc zone mai puțin povârnite, parte pentru că, ei bine, era și un pic de descătușare în toată dumeția.

Un pârâu aproape de Cheia

Mergeam în continuare cu poftă și sete și trăgeam în  piept, prin nări și ochi, aerul și verdele crud care parcă creștea sub ochii noști, ca și cum ar fi fost parte din vechiul generic al Teleenciclopediei. Pe acest fundal, îți puteai imagina orice documentar, fie social, fie natural. Orice numai știință să fie, să ajungă la toți.

Așa cum zicea tovarășul Lenin: Învățați, Învățați, Învățați! Dar pe Prim-Întâiul Tovarăș nu-l scărmăna țăcălia de cultura în genere a proletariatului. Ce voia să zică, de fapt: „Învățați doar ce vă zic eu!”. Adică, învățământ politic, cum ar veni. De ce-ar fi fost el diferit și cu ce sunt cei de azi? Am putea fi păcăliți pentru că unii poartă ciorapi desperecheați, poartă un zâmbet tâmp sau frizează gerontofilia. Dar cine-și derulează propriul documentar s-ar putea să ridice două-trei obiecții.

În luminiș sau, dacă vrețu, în golul alpin

Uimitor cum îți vin toate gândurile astea-n cap într-o simplă plimbare, ca și cum ai scoate dopul unei căzi pline cu apă: nu cred că poți să te extenuezi și să te minți în același timp, chiar dacă poți înainte și chiar dacă poți după.

Stâna Zăganu

Luminișul de care vă vorbeam era plin de păpădii, iar cerul de deasupra de nori. Dar cred că Ursu în timpul liber e și solomonar cu jumătate de normă pentru că altfel nu-mi explic cum ne-a ocolit ploaia atâta amar de vreme. Chiar dacă voia să facem pauză aici, am mai tras de el un pic, până la stână, una din cele mai fotogenice stâne din care mi-a fost dat să văd, poate egalată doar de cabana Piatra Singuratică.

Din păcate, este părăsită, adică nu mai suie turme de oi acolo, chiar dacă cineva pare că mai aruncă pe ici, pe colo câte o reparație sau amenajare. Probabil este folosită pentru vântoare. De altfel, am tot auzit împușcături prin pădurile de sub noi și chiar ne-am întâlnit cu doi indivizi care păreau vânători, deși armele, dacă le aveau, erau ascunse. Braconieri, poate?

Cafeluța de rigoare

Am scos tacticos primusul, nesul, melasa și laptele și sandvișurile. El și-a scos tacticos țigara și a mormăit în direcția unui sandviș de la mine. I-am luat la schimb niște mehlem concentrat, zeamă de lămâie în stare pură. Cred că e singurul diliu pe care-l știu, afară de mine, care o suportă așa.

Mai sus de stână

Am petrecut mai bine de 40 de minute acolo, toate bune. Mai departe se urcă iar povârnit, pe sub Colții Zăganului, cât să te-ncingă nițel. Altminteri, traseul e de-a dreptul agreabil. Are o singură porțiune cu lanțuri care poate că ar putea pune probleme când rămâne zăpadă târzie pe acolo. Și, în general, prin zonele umbrite cum e aceea mai rămâne, chiar și după iernile parcimonioase.

Dar, cu mult înainte de acel loc este un altul, unde traseul face brusc stânga pentru a sui pe culmea principală. Eu i-am zis Dormitorul, pentru că, mi se pare mie, trage-a somn. Și e un pic plat, e numai bun de contemplare, poți pune cortul lejer sau, de ce nu, mai poți pune de-o cafea înainte să sui mai departe.

Nu știu ce flori sunt, dar aduc un pic a narcise

Porțiunea de potecă ce-i urmează, până sus, e cea mai frumoasă parte din tot traseul. Urcă-n coasta muntelui, cu tufe de piatră și puiet de brazi deasupra și o pajiște pe sfert înverzită, plină de brândușe, dedesubt. Apoi dă roată spre dreapta, se încadrează pe culme și se-ntretaie cu poteca ce suie dinspre cheile Văii Stânii.

Sus în culme

Pe lângă acea intersecție e o stâncă ce seamănă perfect cu sânul unei muieri, cu tot cu un mic sfârc de piatră-n vârf. Și mi se pare că se potrivește perfect cu spiritul Ciucașului, care radiază coțăială din toate văile și stâncile.

O vreme am înotat printre pietre și prin petice de zăpadă pe jumătate topită și pe jumătate înghețată. Adeoseori ne afundam până la genunchi și, în acea primăvară, fusese prima zăpadă pe care-o văzusem în iarna trecută. Sau poate vreți să privim problema un pic mai optimist și să spunem că a fost prima zăpadă pe iarna viitoare.

În zona vârfului Zăganu

Nu eram singurii care se bucurau. În fața noastră, venind din sens opus, se auzea, ascuțit și pătrunzător un chiot ștrengăresc de femeie, cam ca un țignal de juisare, dar mai puternic și chiar înaintam un pic mai prevenitor, să nu cumva să picăm într-un moment nepotrivit. Personal, mi s-a mai întâmplat, în cămin, beat criță fiind, să nimeresc în altă cameră decât a mea și ce-am văzut atinge și depășește orice închipuire.

Un munte foarte bine denumit

Dincolo de vârful Zăganu aș putea reclama o oarecare plictiseală în traseu, dar îmi place să cred că pur și simplu scena a fost cedată împrejurimilor: de la Bucegi până spre penteleu, aerul prefăcut lentilă scotea totul în prim plan – din solo, concertul a devenit un crescendo al întregii orchestre. Allegro, ma non troppo, maestre, să putem lua totul cu noi!

Spre Muntele Roșu fu mai multă zăpadă, era și normal, e mai spre Nord. Dar nici măcar zăpada n-a putut rezista unor noi legiuni de brândușe. Primăvara, ajunsese, așadar, și până aici, chiar dacă momentan doar cu o mâna.

Brândușe, poate?

Oprirăm la Silva, evident. E o cabană unde se mănâncă foarte bine, foarte onest și foarte convenabil. De-amu, după mine, traseul era gata, nu mai conta dacă plouă au ba, până jos era doar coborâre și o bună parte drum.

Zăpezile de pe Ciucaș

Se coboară chiar cum ieși de la Silva, înainte de-a da spre drumul care coboară-n DN1A, pe o potecă șerpuitoare marcată cu cerc albastru. care se pierde într-un parchet în exploatare invadat de-un soi de gândaci dăunători, judecând după capcanele cu feromoni împrăștiate peste tot.

La un an distanța făcui același traseu cu nevastă-mea și cu soră-mea cea mică, prin aceeași perioadă și, pe unde se formează drumul de tractor trecu printre noi un pui de urs. Întâmplarea făcu că doar eu l-am observat. Soră-mea era mai jos, nevastă-mea era mai sus și drumul formează două praguri succesive. Mare noroc am avut că nu l-au văzut, căci altfel nu mă mai înțelegeam cu ele până la mașină.

Cam atât

Dar noi, atunci, am coborât într-o izolare totală. Să fie primit Zăganul, așa nefiltrat cum e. În ciuda numelui, nu zboară cel mai sus, dar păstrează astfel frumos amintirea a ceva ce nu mai există, exact ca un magnetofon vechi, perfect funcțional. Și, tot ca un magnetofon care-și derulează-nregistrările de pe bandă, aduce noi speranțe pentru viitor.