Rareori scriu la cald, multe din jurnalele de tură sunt despre drumeții și excursii făcute și mai bine de zece ani în urmă. Dar uneori e pur și simplu prea mult deodată și îmi este cu neputință să nu povestesc. Și, în același timp, îmi e frică să nu uit sau să nu se-aștearnă praful, cum se-așterne peste tot, chiar și pe cele mai bune gânduri.

Unul din ultimii locuitori

Cum cine știe și cunoaște, știe și că e vorba de frumoasa și frigida Dobrogea. Îmi imaginez că dânsa trebuie să se uite spre teritoriile de la Vest de Dunăre, inclusiv la unduitorul Arc Carpatic, ca la un fel de nouveaux riches. Ar avea și temeiuri căci, lăsând vechimea la o parte, manifestă un rafinament aristocratic iridescent și cizelat. Fiecare sută de metri în plus sau în minus nu arată a o sută de metri, ci, sub personalitatea violent manifestată, îndreptățită de greutatea istoriei, mai degrabă a o mie.

Este drept că pare aridă și chinuitoare, ostilă și pustie, dar mă gândesc dacă nu cumva e de fapt mai plină de viață decât cele mai verzi și populate așezări de prin întinsul Câmpiei Române. Decât cele mai împădurite și clocotitoare văi din Carpați.

Pe ulița principală

Pentru că simplul fapt că este viață – puțină și pâlpâitor manifestată așa cum o fi – unde, după socoteli pragmatice n-ar trebui să fie, mai ales sub tirul vânturilor viguroase și fierbinți de stepă înseamnă că a reușit să canalizeze deopotrivă sevă, abnegație și spiritul de frondă al peisajului pentru a se-ncleia pe deplin aderent într-însul.

Mai departe fostul drum coboară până-n albie și suie pe dealul de vis-a-vis

Doar că nu este acoperită cu nisip, e tot ce ne-mpiedică să ne gândim prea departe, spre Arrakis. Totuși poate că oamenii care s-au născut, au trăit și-au învățat să moară acolo sunt niște fremeni ai Balcanilor. Umbrele lor dăinuie chiar și unde nu mai sunt, căci gardurile lor, care, în timp ce trăiau, aminteau aproapelui de existența lor, acum le apără amintirea existenței.

Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 799/1964, numele satului Mahomencea a fost schimbat în Stânca. Poate c-ar fi trebuit să-i semneze direct Decretul întru Desființare, pentru că redenumirii i-au urmat prompt depopularea și desființarea.

Intrarea pe vale, spre amonte

Conform oamenilor locului, dispariția oricum a fost deliberată, dar, chiar dacă nu ar fi fost, probabil că oricum s-ar fi precipitat rapid: numele sunt cuvinte și chiar dintre cele mai importante cuvinte, iar cuvintele nu-s o jucărie. Nu de-aia se agită atât briganzii progresiști să definească musai cuvintele așa cum vor?

Un banc de șisturi verzi

Cum nu poți transplanta orice sens unui cuvânt, nu poți transplanta orice nume unei comunități. Ca orice minciună, rupe aderența cu realitatea, rupe aderența cu peisajul complex care alimentează viața și chiar cea mai ușoară briză o mătură de pe fața pământului. Poate cineva spune că nu-i așa?

Evident că da, evident că poate invoca argumente socio-tehnico-științifice, dar poate că ceea ce ar identifica drept cauze nu sunt, de fapt, decât efecte. Poate că o privire-n profunzime necesită mai multă sinceritate decât ce se poate-n mod obiectiv acum: lupta pentru salvarea planetei este mult prea angajantă pentru a mai putea fi evitată distrugerea ei.

Mal de loess ce flanchează o meandră uriașă

Într-un fel, drumul spre Mahomencea nu este nimic altceva decât un bâjbâit al minții către o amintire veche a unui loc în timp și spațiu unde vrem să fim din nou. Nu asta-nseamnă nostalgia – durerea unei răni vechi ce nu se lasă dusă și continuă să radieze? Știi c-o să te doară dacă mergi încolo, dară mergi oricum.

Zonele deschise alternează cu canioanele

Așa mergeam și eu, pe un drum de tractor peste stepa Dobrogeană, prin glod și peste brazde, mânat de nostalgia pentru un loc în care n-am fost, atras de amintirea de amintirea unor oameni pe care nu i-am cunoscut.

Teri, mașina cumnată-mii, a tras și ea ca și cum s-ar fi întors acasă. Mică și-a dracu, a făcut ușor un drum pe care altminteri n-aș fi intrat cu Nărăvașea mea. Apropo, să știți că n-am pomenit brazde doar ca licență poetică: am ieșit din Rahman pe ceea ce pe hartă trece drept DC30, drumul comunal spre Haidar – Mahomencea (Stânca) – Corugea, însă acea ramificație nu mai deservește decât o fermă; continuarea a dispărut sub brazde.

Cea mai spectaculoasă vegetație este formată din arbuști și niște arbori pitici

Pentru a șunta chestiunea, am parcurs pe la răzoare ogorul reavăn proaspăt discuit, până am revenit în drum. La întoarcere, am găsit și noua intersecție – ar fi trebuit să continuăm și să facem dreapta abia la ieșirea din Rahman spre Corugea, pe DJ222E, drumul care ocolește toată valea Mahomencea pe partea cealaltă a dealului Mahomencea-Bair.

Față-n față

Ocolul acesta sare două sate: Haidar, apoape dispărut – cu excepția unei ferme, a câtorva gospodării active și a altor câteva părăsite dar încă în picioare – și Stânca, fost Mahomencea, dispărut de tot, după cum povesteam. De fapt, sunt atât de puține referințe către el, încât lapidarea sa este aproape totală. Doar harta mai păstrează, ca o baliză-n timp, denumirea satului.

Îmi imaginez că trompetele ecologiste și lacheii-n livrele cu cerc stelat care vor o țară ca afară ar fi pe deplin mulțumiți aici. Cei dintâi pentru că toți rezidenții duc o viață c-o amprentă neutră de carbon, iar cei din urmă pentru că toți sătenii respectă toate regulile, legile, normele, ordonanțele (mai ales militare) și decretele posibile și imposibile.

Un picior de șisturi verzi

Conformare totală. Lege și ordine. Liniște și pace. Existență nemaculată de niciun fel de surpriză, de nicio brumă de improvizație. Aici s-a-ntemeiat și dăinuie sfidând veacurile pe trotinete electrice Cetatea Soarelui visată de Campanella.

Conuri de loess

Satul se află la poalele unui deal, pe un soi de promontoriu care coboară spre apa Mahomencei, la ieșirea acesteia dintr-un canion pe jumătate stâncos, pe jumătate de loess. Din satelit încă se cunosc contururile generale ale vetrei satului, inclusiv locul pe care cel mai probabil fusese un CAP.

Din teren, de la firul ierbii, ulița principală și câteva ulițe secundare se ghicesc ușor, fiind, pe de o parte, adâncite în timp de ploi, pe de altă parte încă mărginite de ruinele astupate ale gardurilor de piatră tipic (?) dobrogene. Se mai văd și unele ruine de case și cruci din vechiul cimitir. Pe alocuri, și cioturile unor stâlpi de curent electric și chiar de… susținere a porților.

O insulă la confluența cu unul din afluenți

Populația? O pisică grasă și o țestoasă bătrână. Pe malul opus, pe interiorul unei meandre, se află o stână destul de pricopsită, iar dacă drumul până-n sat mai este vizibil, este pentru că ciobanii încă-l folosesc pentru acces. De altfel, drumul se pierde mai apoi în vale. Teoretic, ar trebui să continue spre Corugea. Practic, trebuie să dibuiești pe unde ar fi putut fi, cel puțin până se iese din vale pe malul celălalt.

Un stâlp de poartă

Am lăsat mașina pe o colină și ne-am avântat preț de-o oră dus și o oră întors la o plimbare-n amonte de-a lungul apei. Cred că valea aceasta ar fi un adevărat teren de joacă pentru geologi sau, în definitiv pentru cine are cunoștințe și este pasionat. Eu priveam mai mult dintr-o perspectivă contemplativă, însă recunosc că m-a atras și pe mine ce i-ar fi atras și pe ei: dualitatea compoziției malurilor amintită mai sus.

Cele din șisturi verzi flirtează dubios cu valea și sunt vizibile mai degrabă pe ravenele, vânele și văile afluente. Nu cred că mai simt nevoia să facă vreo declarație de valoare la vârsta lor. Cele tăiate-n depozitele de loess, pe de altă parte, sunt foarte cutezătoare: pavoazează prăpăstios valea (atât de prăpăstios încât din loc în loc s-au prăbușit sub greutatea propriei pulberi), desenează tot felul de forme: conuri, lapiezuri, doline semideschise și tot felul de cavități care probabil servesc drept refugiu faunei din vale.

O casă părăsită în Haidar

Am încheiat aproape de Corugea, înainte de ultimul sau penultimul cot, unde valea se lățește foarte mult. După o pauză mică, ne-am întors la Teri, sub o umbrelă de nori și câteva picături de ploaie. De-am fi avut mai mult timp, aș fi pus și de-o cafea, că doară aveam primusul la mine. Locul cu siguranță o cerea.

Decroațiuni interioare

Am mai oprit doar în Haidar pentru a studia vreo două case părăsite aflate în stare surprinzător de bună. Într-una m-am și avântat să intru, în ciuda chițăielilor nevesti-mii. Fusese curățată demult de orice ar mai fi putut avea de valoare, dar asta nu m-a-mpiedicat să admir grija cu care fuseseră zugrăviți pereții.

Înapoi spre casă