Nu de puține ori o vorbă-n vânt a pus în mișcare resorturi greu de-nchipuit. Astfel, stând de vorbă cu Ică pe diverse subiecte, mi-a trântit într-o doară o vorbă despre niște chei uriașe prin Sudul Dobrogei, pe care le văzuse cândva de sus, pe fugă, sumar, în dreptul satului Coroana, la granița cu Bulgaria.

Cerbyris lângă Cotu-Văii
Chei uriașe. Dobrogea. Prima reacție, cu toate că Ică nu-i genul care umblă cu vorbe de clacă, a fost mai degrabă una de neîncredere, mi se părea mai degrabă o himeră, precum lacul subcarpatic fantastic al lui Radu Tudoran umplut cu apă de mare ajunsă acolo prin niște galerii săpate pentru-a scoate petrolul. Am pus atunci cartea jos și mi-am imaginat ore-ntregi cum s-ar putea întâmpla așa ceva.

În dreptul localităii Coroana – în amonte
Cu cheile-n cauză, a fost mult mai ușor și mai atașat realității: deîndată ce-am lăsat echipamentul jos, am sărit călare pe calculator și-am explorat sumar… pietrele Coroanei (fost Cadichioi). În loc de niște formațiuni obscure, am găsit o vale de râu în toată legea care se continuă pe direcția Nord-Nord-Vest, iar la Cotu-Văii (fost Chiragi) o-ntoarce ca la Ploiești și coboară nesmintit spre Est și, la Mangalia, se varsă-n Marea Neagră. De altfel, Balta Limanu (precum și pădurea Hagieni) se află chiar pe această veche vale. Poate că, într-un fel, reprezintă un soi de resurgență a cursului de apă dispărut, cine știe.

În dreptul localităii Coroana – în aval
Originile sale se află-n Bulgaria, undeva-ntre Vasilevo și Kalina și, lesne de remarcat, capătă repede proporții, să zicem, biblice prin comparație cu râurile care-s actualmente active pe-aici. Folosind ochimetrul și goagălmetrul aș estima adâncimea actuală undeva între 60 și 70 de metri, iar lățimea undeva între 90-100 de metri pe sectoarele mai înguste (la Est de Coroana, la Sud de Cotu-Văii) și peste 200 de metri (chiar la Cotu-Văii).

Mică vale a unui afluent
La fel de ușor de remarcat din satelit este că versanții-s aproape verticali – în tot cazul, foarte abrupți – și că întreg parcursul românesc al văii reprezintă un șirag de chei și defilee, cu care doar cel al Dunării de la Porțile de Fier se poate măsura.

Unul din multele ogoare de pe fundul văii
Folosirea Dunării ca referință este utilă pentru că ne dă o idee și-n legătură cu debitul său; aș zice, mult superior celui al Dunării de azi, ceea ce n-ar fi întru totul surprinzător dat fiind acviferul de sub Sudul Dobrogei. Iar distanța relativ redusă parcursă de râu (maxim 70 de kilometri?), pusă lângă toate aceste detalii sugerează nu doar că avea izvor puternic, ci și afluenți bogați.

Un pic de vanitate
Ca să piperez un pic punctul în care ne-aflăm cu povestirea am să adaug că… nu-i singurul râu de anvergură secat din Sudul Dobrogei. Mult mai la Vest, Canaraua Fetii se află și ea pe o vale uscată, care intră-n țară tot din Bulgaria (unde e trecută cu numele Suha-Reka, adică Râu Sec), chiar mai lată aș zice și care, cel puțin judecând după imaginile satelitare și din puținele observații pe care-am putut să le fac până acum în teren, se vărsa-n Dunăre prin aliniamentul format de actualul lac Oltina, în dreptul satului Strunga (îndrăznesc să contest teza conform căreia ar fi un vechi braț al Dunării, pentru că pur și simplu nimic din orientarea văii n-o susține).

O altă confluență
Între ele… încă una: valea pe care se află Canaraua Dumbrăveni și care, din câte am putut identifica, trece prin Adamclisi și se varsă tot în Dunăre, probabil printr-un estuar, pe locul prezentului lac Vederoasa. Luați, evident, ce-am spus despre ultimele două văi c-o lingură de scepticism (doar o linguriță, rasă, cât să nu vă otrăviți imaginația și nici intuiția – în lipsa altor indicii, ele îndrumă pe-ntuneric): chiar dacă ipotezele au un oarecare sens, nu am ajuns încă să explorez la fața locului.

Abri
După cum vă așteptați, informațiile publice despre tot acest sistem de râuri de care taman pomenii se găsesc greu sau deloc. Pentru râul de la care-am plecat am avut și-un pic de noroc (nici măcar nu știam după ce să caut: pe hartă nu-i trecut niciun nume, nici la noi, nici la bulgari) și-am aflat excelent punct de plecare într-un articol publicat de Biblioteca Județeană Constanța, în care nu doar că se confirmă existența unui râu (dacă mai era nevoie de-a se confirma ceea ce era evident), ci și traseu acestuia, și, cel mai important:
– numele – Cerbyris sau Râul Cerbilor – și (mai mult decât mă așteptam)…
– un articol din revista Gânduri de la Mare, un număr din 1941, în care se tratează pe scurt exact subiect (intitulat Cerbyris (pag. 11), de I. Țicu-Anin);
– referință către un alt manuscris care oferea tot un soi de întărire a ideii de râu secat.

Urmează un defileu îngustat extrem de interesant
Am găsit aici acel manuscris scanat, redactat de un sătean din Cotu-Văii, Gheorghe Ștefan Bică, descoperit de preotul satului în spatele unui tablou din școala veche. Dacă nu cumva e o farsă foarte bine elaborată și abil plasată, este în sine un document valoros, însă ce m-a interesat pe mine-n mod deosebit au fost paragrafele:
Satul nostru aşezat aci pe cotitura unei văi stâncoase, care începe de la miazăzi din Bulgaria şi ajunge aci spre miazănoapte, face o curbă spre răsărit, aci la cotitură este aşezat satul Cotu Văii, (…) şi se termină în locul Mangalia, de aceea i s-a dat numele de Cotu Văii mai târziu, când s-au schimbat numele din turceşte în româneşte.
Această vale, (…), pe timpuri vechi, înainte de a veni tătarii aici, se numea Valea Cirbiriş. Adică Valea cerbilor, fiincă şi eu am cunoscuta împădurita, şi că Valea aceasta ar fi avut apă şi la cotitura văii s-ar fi găsit o ancoră de la corăbii care umblau pe apă.
Această Vale, pe ambele coaste, am cunoscut-o împădurită de când eram copil mic, pădure cu diferiţi pomi: ulmi, cireşi, meri, peri, corni, coacăzi şi diferite tufişuri, toate sălbatice. Umblam cu copiii de seama mea, primăvara după bujori, brânduşi, măcriş, moţul curcanului, iar vara după fragi, mure, mere pădureţe, pere, coacăze şi coarne.

Cu versanți masivi și curs în contracurbă
Nu vă cramponați foarte mult de exprimare: oricum vorbește și compune mult peste directori moderni de corporație, asta să vă fie clar. Și nici nu mustăciți de mențiunea ancorei: matca e mai mult decât generoasă pentru navigație, iar Cotu-Văii este un loc bun de port. Ca o notă periferică, un port la Cotu-Văii și, în general, o cale navigabilă spre interiorul Dobrogei de Sud adaugă importanță existenței Cetății de la Albești (râul a dispărut cândva după secolul al II-lea, deci nu există o fățișă contradicție temporală).

Detaliu mal
În plus, Ică a găsit o hartă a României de la 1900, unde Cerbyris apare încă activ. Pe de altă parte, manuscrisul nu-l pomenește, deci avem trei variante:
– manuscrisul este un fals;
– harta e făcută incorect;
– râul era, pe atunci, un fir de apă foarte slab, nesemnificativ și neimpresionant (cu toată șubrezimea argumentului, m-aș folosi aici și de faptul că nu are nume), poate chiar pe alocuri secat ori sezonier și atunci un localnic pur și simplu nu l-ar considera unul și același element geografic.

Harta în cauză
Pe teren
Așadar, după o necesară introducere lungă, în caz că nu socotiți că mi-au sărit roatele și vorbesc în dodii, hai să vedem cum stau lucrurile și-n teren. L-am împrumutat din nou pe Teri, că nu știam în ce măsură fundul văii era practicabil între Coroana și Albești (aveam idee despre undele pasaje, despre altele nu) și-am pornit-o la drum eu, nevastă-mea și cumată-mea, într-o espediție combinată cu șezătoare câmpenească.

Afluent aparent consistent
Am intrat în Coroana dinspre Albești pe o șosea, pe vremea aceea, parțial asfaltată, în lucru. Jurnalul publicat de Ică notează că acum este finalizată. Pe prima stradă la stânga, adică imediat la intrarea-n sat – strada Frunzelor – am coborât pe malul drept al unui cot larg pe care-l face valea spre Nord. E posibil să fie și încadrări mai bune decât aceasta, adică mai puțin accidentate și mai puțin povârnite.

Fauna locală
Dimensiunea nu se vede musai după cum cobori, ci după cum se ridică-n față pereții malului stâng, arbupturi de calcare acoperite-n timp de pământ rezidual spălat de ploi din partea de sus a versantului, dobândind un aspect net general de terasări părăsite. Uneori sunt mai abrupți (formând un soi de treaptă masivă, ca un zid durat de mâna omului), alteori mai lini (rezultând o succesiune de mici trepte).

Din flora locală
Desigur, și fundul văii a suferit modificări în timp: atât aluviuniile cât și dezvoltarea culturilor agricole l-au regularizat și nivelat până-n punctul în care nu se mai pot distinge formațiunile specifice văilor calcaroase decât poate unui ochi experimentat ori sondând terenul. Asta nu-nseamnă că diminuează cu ceva plăcerea aventurii ori bogăția per ansamblu a bazinului.

Înainte de Vâlcele
Analizate mai în detaliu și mai-deaproape, dincolo de aspectul general, evident, stâncăriile malurilor se mândresc cu forme din cele mai deosebite (construcții aleatorii nedefinite, nu fără farmecul lor, abriuri sau peșteri), culminând cu malul stâng de la Cotu-Văii, după cum vom vedea.

Cișmeaua Acargea
Masivitatea malurilor este ruptă doar de multiple mici canioane afluente, deoparte și de alta, extrem de scurte, cel puțin o parte constituindu-se mai mult ca sigur, în trecut, în tributari. Majoritatea în calcar, unele sunt săpate și-n strate masive de loess. În general, adăpostesc mai multă vegetație decât valea principală, care, cu mici excepții, se poate lăuda cu buruieni, flori și tufe de arbuști.

La intrare-n pădurea de la Cotu-Văii
Totuși, prăpăstioasă așa cum e valea, bogat așa cum o fi fost debitul, s-a format și dezvoltat pe o zonă cu diferență mică de nivel, de unde și aspectul pronunțat sinuos. Pe talveg stând în fața unei meandre, senzația este că albia se oprește ca-ntr-un zid răsărit de nicăieri.

Defileul de la Cotu-Văii, aval
Înainte de Cotu-Văii, valea se-ngustează la aproximativ jumătate din lățimea medie de până acolo. Ca să vă faceți o idee, este asemănătoare cu lățimea medie a Defileului Oltului. La intrare-n acel defileu, lângă satul Vâlcele, se află cișmeaua Acargea, în stil clasic Dobrogean. În miezul unei veri aride, când am trecut noi, debitul era drastic scăzut.

Defileul de la Cotu-Văii, amonte, se observă și o mică vale afluent
Defileul este singura porțiune împădurită de la intrarea-n țară până aici. Pe fundul văii – o pădurice tânără de foioase (de un verde crud în Iulie, ceea ce m-ar îndemna să presupun că stratul de apă-i mai sus acolo); pe versanți – rariști de pini, cu o singură parcelă consistentă pe malul drept, asemănători în soi și dimensiune cu cei din pădurea Hagieni. Am putea deduce de-aici că au făcut cândva parte din aceeași pădure.

Malul stâng, detaliu
Am făcut aci o pauză de masă: s-au înșirat brânzeturi, cartofi prăjiți, s-au făcut cafeluri și ceaiuri sub umbra iluzorie a tinerei păduri. După siestă, am încercat să ajung pe malul stâng: fără bocanci și fără echipament, fu mai greu de străbătut lăstărișul viguros. Pe malul drept fu mai ușor, așa că urcai ca la 30 de metri diferență de nivel.

Pădurea tânără de pe fundul văii
S-a dovedit a fi un excelent punct de observație către versantul stâng, două vâne scurte și viguroase și pinetul ce le-acoperă cu zgârcenie. Dacă mi-ai fi zis că sunt pe Valea Cernei sau undeva pe lângă Porțile de Fier, te-aș fi crezut. Imaginea atât de seducătoare din fața mea, precum și cea de-a dreptul luxuriantă a pădurii de la Hagieni schițează un portret al unui tărâm al Dobrogei mult mai viu și, poate, comparația făcută într-o doară cu Arrakis nu e atât de sucită. Viermi de nisip n-am găsit, nici pe jupânul Atreides.

Canaraua de la Cotu-Văii
Unde cea mai din exterior gospodărie din satul Cotu Văii coboară spre talveg, pădurea se termină brusc și valea se deschide într-un cot larg, de 90 de grade. Pe malul stâng, fiind supus eroziunii apei mult mai abitir decât malul drept, zidul este mult mai erodat și abrupt (numit în limbaj local canara), cu numeroase peșteri, care-au servit inclusiv drept adăpost pentru ciobanii care activau în zonă de-a (fapt amintit și-n relatarea lui Gheorghe Ștefan Bică).

Cotul văii de la Cotu-Văii, pe talveg
O scurtă cățărare pe versantul drept a pus în perspectivă nu doar canaraua, ci și defileul din care tocmai am ieșit. În plus tot de-acolo, conturul general al acoperișurilor gospodăriilor satului, situat pe malul stâng, poate fi prins ridicându-se ușor deasupra liniei orizontului.

Cotul văii de la Cotu-Văii, panoramic de pe malul drept
În aval, spre Vârtop și Albești drumul este asfaltat (oricum era practicabil cu un autoturism normal, cu condiția unei gărzi la sol comparabile cu cea a unei Dacia Logan), iar de la Vârtop se insinuează și un slab curs de apă, secat pe alocuri.

O mică vale mai tânără
Miza reală a părții acesteia a cursului inferior era pădurea Hagieni. Speram ca drumul care suie dinspre Albești, marcat drept DC 9, să fie accesibil, asemeni și ramificația ce se presupune că, trecând valea înapoi spre Mănăstirea Hagieni, ne-ar fi dat o bună idee despre starea de fapt în acel loc.

Spre Albești
Drumul iese din Albești prin Sud, pe lângă un canion scurt și este spălat de ape. Poate pune dificultăți unora fără abilități de condus pe off-road (ca mine) și nu aș recomanda decât o mașină 4×4. Odată depășită urcarea, se poate înainta lejer, cu condiția să nu țineți foarte mult la vopsea (atenție, vopseaua e musai să țină foarte mult la carosierie), căci pădurea ține drumul tare strâns și chiar și o mașină așa îngustă ca Teri poate fi acoperită c-o țesătură fină de zgârieturi.

Cerbyris la Hagieni – amonte
Începutul buclei de-ntoarcere pe celălalt mal e blocat de o barieră – arealul este declarat rezervație naturală. În schimb, în față, o ramificație secundară duce drept în buza povârnișului, așa că ne-am scos paguba. Acolo, pe fundul văii se ghicește un sol mai mlăștinos, trădat de verdele aprins al vegetației (600 de metri mai jos apare și prima-ntindere de apă). Distribuția pădurilor este similară cu ce-am găsit la Cotu-Văii: în albie și pe o parte din versanți foioiase, iar în partea superioară păduri de pin.

Cerbyris la Hagieni – aval
În loc de concluzii
Aici s-ancheiat excursia noastră și, revenind pe tărâmul speculațiilor, tot încerc să-mi dau seama ce-ar fi putut să ducă la dispariția unui element de-așa magnitudine; m-am gândit că o serie de mișcări substanțiale ale scoarței terestre or fi forțat râul într-o albie subternă (Dobrogea de Sud stă, totuși pe o placă masivă de calcar). Sau poate că izvoarele sale au fost private de legătura cu acviferul subteran.

Pădurea de la Hagieni – detaliu
Dată fiind starea celor trei bazine enumerate-n introducere, aș zice-n stadii similare de dezvoltare, e posibil ca ele să fi secat foarte rapid și simultan (adică pe parcursul aceluiași secol, ceea ce, în termeni de timp geologic, s-ar califica drept simultan) direct de la sursă. Din păcate, n-am găsit nimic clar în acest sens.

Odihnă
Ulterior, am găsit în Marele Dicționar Geografic al României de la 1899, de George Ioan Lahovari, următoarea notă care vine cumva să lămurească dilema din introducere și, chiar dacă nu lămurește nimic despre trecutul râului, aduce câteva denumiri alternative, clasifică afluenții și amintește de câteva sate dispărute:
Cursuri de apă propriu zise nu brăzdează comuna (este vorba de Albești); văile însă sunt numeroase şi însemnate. Teritoriul comunei este brăzdat de valea Mangalia cu adiacentele sale. Ea vine din Bulgaria cu numele de valea Popucci, pană la satul Cadi-Chioi (Coroana); de aci ia pe cel de pe valea Hoşcadin pană la satul Hoşcadin (nu mai există, se afla aici, spre vestul satului Coroana), de unde poartă numele de valea Acargea pană la satul cu acelaşi nume (nici acest sat nu mai există, se afla în apropierea cișmelei). De aci se numeşte Chiragi pană la satul Deleuruşi (Vârtop), de unde se numeşte Sari-Ghiol (Albești se numea și el Sarighiol, probabil de aici numele), pană la deschiderea ei în capătul extrem vestic al lacului Mangalia.
Are o lungime de 25 kilometri şi sub diferitele ei numiri trece prin satele Cadi-Chioi, Hoşcadin, Acargea, Chiragi, Deleuruşi, Nalbant, Sari-Ghiol şi Acbaşi. Malurile sale sunt înalte şi pietroase. Prin ea merge [drumul] Cara-Omer (Negru-Vodă) – Mangalia. Adiacentele sale sunt toate pe stînga (cele de pe dreapta sunt scurte şi fără însemnătate). Principalele sunt: Cadi-Chioi-Ceair, ce se deschide lîngă satul Cadi-Chioi; Hoşcadin-Culac, înaltă şi stîncoasă, deschizîndu-se la V. de satul cu acelaşî nume; Valali, formată din văile Daulu-Chioi-Ceair, Cara-Dere şi Cuciuc-Dere-Culac, unindu-se în satul Valali (Vâlcele), şi care se deschide la S. de satul Acargea; Tirpan-Dere, lîngă satul Chiragi; Casimcea, la E. de acelaşi sat; Nalbant şi Deleuruşi, înalte şi stîncoase, lîngă satele cu acelaşi nume.
Alte relatări
Coroana, cheile, Râul dispărut Cerbyris, în Dobrogea
Cheile Coroana – Vâlcelele, între Albești și Cotu Văii, Dobrogea
Cișmeaua / Cișmelele Acargea, între Vâlcelele și Cotu Văii, în chei, Dobrogea
Peșteri la Cotu Văii, între Negru Vodă și Vârtop, Albești, Dobrogea