Rămăsem la cabana Cozla, angajat într-un somn odihnitor pe malul Dunării, la numai câțiva metri de clipocitul său înșelător, prelungit cu o oră de faptul că la graniță semnalul Vodafone mai mereu se fâstâcește și telefonul basculează la vecini. Micul dejun a fost extraordinar, insist pe asta pentru că aș putea să nu mănânc o zi-ntreagă atâta timp cât dimineața mănânc îndestulător și, la cum s-au desfășurat lucrurile, a fost mai mult decât necesar. Păcat, mare păcat că astfel de locuri nu sunt deschise publicului, de vreme ce oricum sunt finanțate din bani publici.

Dunărea la Cozla

Ziua 3

După o poză de grup în fața cabanei, ne-am despărțit de celelalte echipe și-am făcut cale-ntoarsă-n Berzasca. Teoretic, ar fi trebuit să avem o întrevedere cu primarul comunei, practic, nu s-a mai întâmplat. Subiectul ar fi trebuit să fie un proiect al revitalizării mocăniței care urca pe valea Berzasca și apoi se ramifica pe văile Ilovița, Dragostele și alți afluenți mai mici.

În curtea cabanei Cozla

Evident, doar în teorie. Practic, nici aceasta nu s-a concretizat, motiv pentru care, în loc să vorbim astăzi pe marginea unor imagini similare celor de pe Valea Vaserului, putem doar să ne consolăm cu un album din 1991, când încă nu fusese jefuită și dată la fier vechi închisă pentru nerentabilitate, album din care-aș reține patru instantanee:

În tot cazul, scopul zilei era explorearea unei bucle la Nord de zona Berzasca – Cozla, nu a căii ferate, ci către satul de pemi cehi Bigăr. Dacă un drum era deja consacart, cel de pe valea Siriniei, miza era investigarea drumului ce pornește din Berzasca, conturând așadar un al doilea circuit de mountain-bike.

Pe Valea Berzasca

Drumul de urcare de pe valea Berzasca este foarte promițător, fără dificultăți majore și, deși nu foarte spectaculos, foarte plăcut ochiului. Că tot vorbeam de CFF Berzasca, pe parcurs am găsit câteva rămășițe păstrate încă-n teren: culee și tablieri de poduri sau urme de consolidări ale terasamentului.

Rămășițe ale CFF Berzasca

Din poiana Debeleliug drumul se ramifică-n mai multe direcții, cu o variantă continuând pe Berzasca. Noi am făcut dreapta pe valea Dragostele, iar primii 4-5km am avut un ritm foarte bun. La al doilea pod, lângă o confluență, am făcut dreapta și am început să urcăm greoi, nu atât din cauza rampei, vizibil mai abruptă, cât din cauza suprafeței spălate și mărunțită de ape, nu degeaba primind porecla de Drum al Oaselor.

Rămășițe ale CFF Berzasca

Am ratat o bună variantă de-a ne curma suferința – se desprindea-n dreapta un drum arcuitor, foarte rău la față și ne-am zis că poate-i un drum de TAF care duce aiurea. Explorări succesive au demonstrat contrariul. În schimb, am urcat până aproape de cumpăna apelor, unde drumul descrie o buclă hotărâtă spre Sud-Est, interceptând alte două până să facă, în cele din urmă, popas în Bigăr.

Pe valea Dragostele

În Bigăr nu am poposit foarte mult: doar cât să ne odihnim și să luăm o masă pe cinste. În definitiv, scopul era să ajungem, nu să și stăm și, apoi, ca de obicei, eram în urmă și probabil „Centrala” iar intrase-n fibrilații c-am dispărut de pe radar. Cu toate astea m-a impresionat modul în care este gospodărit, numai ulițe și casele frumos îngrijite și mi-a adus aminte ce mi-a zis un țăran dintr-un alt sat izolat, de prin Subcarpații Curburii, atunci când l-am întrebat cum se descurcă ei așa cocoțați acolo: să știi, teteo, că nu prea ne-ncurcăm.

Pe valea Dragostele

Am revenit pe Clisură după o coborâre încântătoare pe valea Sirinia și tocmai coborârea-n sine e problema: cu mintea de-atunci nu poți să ai un mountain-bike și să n-o rupi în două pe valea aceea unde poți lejer ajunge la 50km/h. Numai că, făcând asta, nu prinzi decât fugitiv peisajul și-i păcat de canionul în sine și nu numai.

Bigăr

Cum am oprit o singură dată și fără voia mea, mare lucru n-am de-arătat, bine c-am mai revenit cu alte ocazii. Noroc c-o viperă care l-a oprit pe Martin din drum, zărind-ul pentru prima oară de când ieșisem din Bigăr. Mă uitai la ciclometru – arăta VMax ~50km/h, nici nu vreau să mă gândesc cu cât coborârse el. Zic…

– What?
– Snake… face o pauză… Poison?
– Yes! era o viperă cu corn, nici tânără, nici bătrână, cu siguranță cu nervii tari, de vreme ce n-a sărit la harță;
– What do? …părea tulburat
– Step back.

Pe Valea Sirinia

Ne-am dat, deci, înapoi și i-am așteptat pe ceilalți, răstimp folosit de inteligenta târâtoare pentru a se căra în locuri literalmente mai însorite. Când au sosit Rusi și Alina, eu și Martin i-am dat în continuare ca tâmpiții la vale. Ca și ziua precedentă și cea următoare, am rămas cu foarte puțin timp pentru-a ne retrage la cazare, păstoriți de un apus la fel de risipitor.

La vărsarea Siriniei în Dunăre

De data asta, am rămas în Dubova, la cabanele Valea Ponicovei, ținute de domnul Marin Cărămizaru, care ne-a primit cu foarte mare amabilitate. De altfel, dânsul a fost constant implicat în promovarea turismului, să zicem, mai activ în zonă.

Pauză

Ziua 4

După trei zile în care am mers într-un ritm cazon, am decis să modificăm traseul pentru ziua a patra și să facem în prima parte a zilei un relaș în trei acte, din care două active: scurtă drumeție pe Ciucarul Mic, respectiv, la sugestia domnului Cărămizaru, o scurtă drumeție prin peștera Ponicova.

Meterez al cetății Tricule

Pe platoul de pe Ciucarul Mic se ajunge ușor, în maxim jumătate de oră, hai 45 de minute, și, deși-i doar un moț de piatră, are virtutea că vezi Dunărea cum mai bine o vezi probabil doar de pe Trescovăț (în treacăt fie spus, pentru a-mi ciupi un pic coarda elitistă, sunt locuri prin defileul Dunării mult mai frumoase decât Cazanele). Doar un pic în amonte, mai există un traseu, însă trebuie să te chinui ca să răzbești prin lăstărișul din buza prăpastiei.

Prin Dubova

Orișicum, mai de interes ar fi poate peștera Ponicova. Sau Gura Ponicovei, cum i se mai zice. Cu barca îți dă pe la nas maxim o mică bucată din ieșirea din aval. Venind pe jos, din amonte, însă, e altă poveste, având acces la întreaga galerie principală, minus dijma luată de Dunăre. Pentru intrarea din amonte se coboară din drumul principal, de lângă podul care poartă șoseaua peste apa Ponicovei.

Ciucaru Mic

Poteca urmează practic talvegul văii, inclusiv prin galeria principală, uneori seacă, alteori cu apă, deci e bine să vă aventurați în perioade mai secetoase. Pe vremea aceea trebuia făcut uz de câteva scări improvizate din lemn, solide, totuși mai alunecoase decât calcarul. Traseul nu fu greu per-se, dar majoritatea lui se desfășoară pe bolovani lunecoși și-un pas greșit poate da de lucru ori dentistului, ori doctorilor de capete.

Pe valea Ponicovei

Și, pentru că suntem în epoca-n care toți au gândire critică, dar toți dau vina pentru tâmpeniile pe care le fac pe faptul c-au citit ceva pe internet, ca și cum li s-ar fi interzis expres să gândească, trebuie să menționez că, desigur, mersul pe bolovani e riscant, cu atât mai mult cu cât, fiind o vale, e și inundabilă, uneori brusc.

Intrarea-n peștera Ponicova

Există și câteva galerii secundare și ne-am aventurat printr-una din ele, cu stalactite și stalagmite încă-n formare. Ca s-a ajungem acolo a trebuit să urcăm pieptiș un povârniș scurt și abrupt. Una din stalagmite avea-n vârf o bilă de formă imperfectă (dar fidelă) și de-un alb perfect, întreg ansamblul semănând cu un soi de mână ce-ntinde o minge de oină.

Prin peștera Ponicova

Când am ajuns înapoi la cabană era deja ora două în amiază așa că am mâncat ceva pe fugă și am pornit la drum, vizitând pe parcurs și mânăstirea Sf. Ana din Orșova. Coborând înapoi în oraș, ne-am aprovizionat pentru seară și am ieșit spre Drobeta, părăsind drumul principal la 6 kilometri de Orșova, pe valea Bahnei, cea mai apropiată ieșire de pe-acel tronson aglomerat.

Dunărea-n peștera Ponicova

Am găsit la intrare în Ilovița, pe partea stângă a drumului, un loc numai bun de întins cortul, cu lemne berechet, și am înnoptat acolo.