În 2013 o asociație, ROI, a organizat o recunoaștere a variantelor de trasee care pot fi întreprinse cu pornire din zona malului românesc al Dunării. A fost de fapt un efort româno-bulgar, în sensul că echipele s-au format, pe cât posibil, jumătate din români, jumătate din bulgari. Dacă nu mă-nsel, finanțarea a fost atrasă prin niște programe europene.

Turul Dunării 2013

Mi s-a părut interesant proiectul, așa că, atunci când mi s-a propus, m-am implicat și eu, mai ales că parcursesem Dunărea de la Baziaș la Călărași cu doar doi ani înainte. Dacă ar fi fost o simplă repetiție, cu tot interesul accentuat pe care încă mi-l suscită zona… m-aș fi limitat doar la sfaturi, însă, fiind vorba de mai multe echipe, a fost un demers nu doar extensiv, ci și intensiv, adică toate echipele ar fi acoperit întreg terenul de joacă, iar fiecare echipă-n parte ar fi aprofundat anumite aspecte sau locuri, unele situate și la distanță de aproximativ 60km de cursul Dunării.

Viaduct pe CF Oravița-Anina

Pe-atunci a fost ceva expunere prin presa centrală și cea locală, s-a furnizat chiar și o dare de seamă către National Geographic. Mai departe de atât nu știu ce urmări a avut proiectul, mai ales că a fost continuat câțiva ani după, la care n-am mai participat. Facilități dedicate turismului pe bicicletă n-au apărut, nu c-ar fi neapărat genul de lipsuri menite să dea înapoi pe cel ce chiar vrea să-ncerce pe cont propriu, dar în unele locuri nu doar ar înlesni considerabil parcursul, ci l-ar face și considerabil mai plăcut.

Punct de cruce, CF Oravița-Anina

Așadar, de ce nu, m-am gândit că ar fi bine să re-editez materialele pe care le-am trimis atunci pe post de jurnal de drum. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru faptul că-i ridicol ca povestea să lipsească tocmai de la mine de-acasă. Din păcate, ce poze mi-au mai rămas nu-s foarte bune, nici nu-s în locuri musai reprezentative.

Pregătiri

Înainte de-a pleca efectiv la drum ne-am întâlnit de câteva ori pentru a pune la cale traseele și echipele. În principiu au fost două grupuri, unul venind din Est, dinspre Dobrogea spre Port cetate, iar altul din Vest, dinspre Banatul Montan spre Port Cetate. Dincolo de efortul brut din teren, au fost foarte multe lucruri aranjate fie pentru expunere mediatică, fie pentru asigurarea susținerii unor instituții ale statului, inclusiv pentru cazare.

Pasaj tăiat prin stâncă – CF Oravița-Anina

Teoretic, am fost coordonator pentru grupul din Vest; practic, afară de sugestiile vis-a-vis de zonele ce-ar putea fi acoperite de fiecare echipă, mare lucru n-am făcut, nici n-aș prea fi avut cum, ținând cont că o bună parte din timp și spațiu am fost separați și mai mult n-am avut semnal decât am avut.

Suspendare – CF Oravița-Anina

Bun, după aproape șapte ore pe drum, am ajuns cu bine în Oravița, toți cei opt din partea românească, ne-am cazat la pensiunea Pajura și, cum bulgarii mai întârziau, ne-am grăbit să prindem ultimul tren pe ruta Oravița – Anina și retur, una din puținele ocazii în care poți admira o așa risipă de inginerie ingenioasă.

Gara Anina

Este vorba de prima cale ferată montană de pe teritoriul actual al României și, aș îndrăzni să spun, cea mai frumoasă – o adevărată poezie care împletește peisajele amețitoare cu glasul fermecător al bătrânelor roți de fier pe șinele ce-și croiesc – nu fără un strop de reținere – drum prin munții Aninei.

Gara Gârliște

Seara ne-am reunit și cu grupul – chiar foarte vesel – din Bulgaria. Am schițat apoi ad-hoc echipele – căci simpatiile și antipatiile ies repede la suprafață precum un pârț dat în cadă – și traseele, urmând a acoperi zone curpinse între Valea Almăjului, Valea Cernei și Clisura Dunării. Astfel, în echipa 2V, din care am făcut și eu parte, i-am avut drept colegi pe Rusi și Martin, doi bicicliști aventurieri și trăzniți, poate mai trăzniți și decât unul din clasicii – în ciuda eforturilor sale depuse cu osârdie – încă-n viață la care mai fac din când în când referire.

Poza de grup înainte de plecare

Ziua 1 – De la Oravița la Belobreșca

Cea dintâi zi a pornit pentru toți cu o poză de grup în fața pensiunii, ocazie cu care ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre și cu una în fața primăriei din Oravița, de unde apoi fiecare a plecat încotro-și stabilise. Prima oprire am făcut-o la schitul Nicolinț, situat lângă satul cu același nume. Înființat în 2003, pe locul unui fost pichet grăniceresc, schitul era locuit pe-atunci de trei călugări.

Pe drum, probabil în Răcășdia

Din Nicolinț ne-am continuat drumul până-n Zlătița, de unde, din dorința de-a explora o alternativă la drumul județean care duce-n Baziaș, am făcut stânga pe un altul, neasfaltat (marcat pe hartă drept DC111) ce taie munții de-a dreptul spre Belobreșca. Primii kilometri, adică până sus în pas, au fost impracticabili: șleauri adânci pe-alocuri până la șold, lățite și pe jumătate din platforma utilă, iar unde panta nu a favorizat eroziunea, ierburile au crescut și ele cam cât de-adânc săpase apa mai la vale.

Nera

E drept că fusesem avertizați, e la fel de drept că primisem și o alternativă, e și mai drept că ne-am întrebat: cât de rău poate fi? La intrarea în pădure, am găsit și varianta sugerată – un drum de pământ tăiat de-a dreptul pe deal – variantă care iese din sat la aproximativ un kilometru mai la Est decât cea trecută pe hartă.

Drumul ce pleacă din Zlătița

După intrarea în pădure am avut un mic moment de cumpănă, întrucât n-a fost exact clar care-i calea corectă din toate ramificațiile expuse simțurilor noastre. Nu-i chiar coborâre din prima și-a fost nevoie să le luăm pe rând. Odată brodită cea corectă… coborârea fu de vis. Prețul plătit a fost unul infim: trei pene de cauciuc adăugate la kilometrii deja cheltuiți împingând la biciclete.

Porțiuni cu șleauri

În Belobreșca am poposit mai mult, fiind invitați în gospodăria doamnei Elena, grație Alinei care are un anume fel de a se lipi de oameni. Am stat de vorbă ore bune și, nu înainte de a-i vedea o parte din colecția de ii recondiționate, am pornit la drum spre Șușa, la marginea căruia se află un teren plat cu un turn de observație, ochit dinainte pentru camping.

Și înierbate

Dintr-un motiv necunoscut mie, Alina a crezut că-i o idee bună să-nnoptăm în turn. Ca să nu fiu prea cusurgiu, aș zice că la prima vedere chiar părea o idee bună, atâta doar că:

– se legăna supărător și la o tuse ceva mai serioasă;
– nu oferea cine știe ce adăpost, ploaia intrând lejer prin laterale.

Începutul coborârii spre Belobreșca

Cum era prea târziu să mai pun cortul jos pe ploaia muncitorească instalată confortabil în același camping și cum oricum mi-era prea lene să mai cobor cu tot cu angarale, mi-am ridicat – nu fără parapon – cortul chiar în foișor, profitând de faptul că nu avea nevoie să fie ancorat pentru a sta vertical.

Culee a unui pod ruinat de fostă CF forestieră

Ziua 2 – De la Belobreșca la Cozla

Vremea a fost ploioasă peste noapte, idem și dimineața; am decis, ca atare, să modificăm planul pentru a nu avea probleme cu drumurile înnămolite pe care ar fi urmat să le vizităm. În compensație, am mersi direct până-n Moldova Nouă, de unde am urmat drumul de Cărbunari.

Poză de grup în Moldova Veche

Urcarea fu plăcută pe răcoarea dintre ploi, iar suprafața drumului suficient de bună cât să n-a alunece roțile prea rău, suficient de accidentată cât să nici nu fie prea ușor. La prima răscruce mai serioasă, muntele se-mpoienește și aduce cu o trecătoare intermediară; de-acolo am urmat drumul din dreapta, către Moldovița unde am făcut o pauză un pic mai lungă discutând cu localnicii și vizitând biserica din localitate.

Prin Moldova Nouă

La acea altitudine începuse deja să se lase o ceață de zici că era fum de țigară-ntr-un tripou aglomerat. Fu mai greu prin acel lapte mai subțire să găsim coborârea-n Padina Matei, de unde, pe un drum îngust ce vine taman din Gârnic, am revenit în Moldova Nouă. Cele două drumeaguri, două din multele care vin și pleacă de lângă Dunăre sunt de fapt elementele cu adevărat rafinate, nu musai mersul oblu pe lângă apă, cu tot famercul intrinsec enormului defileu tăiat de fluviu.

Spre Moldovița

Asta nu dintr-un simț prost-plasat de elitism al celui ce gustă lucruri rar gustate, cât pentru că-s pline de surprize. Munții aceia, mici așa cum sunt, ascund, sub pădurile ce maschează văile și versanții de ochiul indiscret al satelitului, defilee, chei și peșteri printre care poți petrece o zi-ntreagă fără să le isprăvești.

Prin Moldovița

Bunăoară noi, înainte de a ajunge la vechea exploatare minieră, la aproximativ trei kilometri de oraș, am făcut stânga în încercarea de a găsi peșterea Haiducilor. După două ore încheiate tot nu am reușit să o găsim și ne-am dat bătuți, fiind deja în criză de timp. Am găsit, totuși, două trasee de MTB, netrecute pe hartă – reprezentând rute alternative către Padina Matei, respectiv comuna Sf. Elena și un minunat pasaj de chei stricat de-un vechi bazin de apă, deservind probabil în trecut amintita exploatare.

Rătăcind prin canioane

Am ajuns înapoi la Dunăre tocmai la timp pentru a prinde un apus cum – prin prisma orientării și reliefului – numai pe Dunăre vezi și, după o scurtă ședință foto sub cerul ce filtra lumina precum o lentilă uriașă, ne-am continuat drumul spre cabana Cozla, unde am înnoptat prin amabilitatea Ocolului Silvic Caraș Severin. După o masă copioasă, am trimis jurnalul de tură la „Centrală” și-am căzut lat.

Apus