De dimineață, după toate cele cuvenite dimineții, coborârăm la mașină pe traseul, excelentul traseu, de cruce galbenă, culegând cât mai multe din fructele de pădure ieșite-n cale. Odată ajunși, ne-am primenit o țâră, înainte de-a ne muta-n bazinul Lotrului pentru a doua parte a excursiei noastre, trecând practic înapoi pasul Groapa Seacă.

Am lăsat Nărăvașa la intrarea pe drumul forestier ce suie pe valea Lotrului și de la cabana Aviatorilor am apucat un drumeag pieptiș, drumeag mâncat de ape cu oarecare poftă, marcat în teren cu rămășițele unei cruci albastre (însă deloc pe hartă, cel puțin nu pe ceea ce prezintă actualmente muntii-nostri.ro), drumeag ce suie până-n plaiul Huluzu, ajungând lângă micul lac ce mai mult zace decât dăinuie acolo; zace, dar o face fotogenic.

Înainte de coborârare, în căldarea Sliveiului

Urcușul prin pădure a fost sâcâitor prin prisma căldurii sufocante și a catraliardelor de muște, musculițe ori musculoaie ce și-au zis c-au pus-o de-un prânz zdravăn. Pe de altă parte, pentru ochiul iscoditor nu-i lipsit de micile sale surprize – două lacuri de baraj natural, unul chiar măricel situat într-un punct unde pârâiașul traversează drumul de-a cuermezișul și băltește acana-n dreapta, blocat probabil de-o doborâtură, înainte de-a-și continua coborârea.

Începutul urcușului de la cabana Aviatorilor

La liziera pădurii, sub plaiul Huluzu, se află și o stână cam descentrată, dată inițial drept părăsită, doar pentru-a afla ulterior de la ciobanul din valea Găuri că au un program un pic mai ciudat și obișnuiesc să urce la loc pe la-nceputul toamnei când pășunile sunt libere și se pot mișca fără să deranjeze și, cel mai important, fără să fie deranjați de nimeni.

Lacul de baraj natural

Stâna este înălțată pe o movilă într-o zonă plată de la baza discretului circ glaciar cu substrat calcaros de sub vârful Ciobanu. Platoul drenează o suprafață întinsă, inclusiv o văioagă altminteri seacă, deci e predispus la inundații, find presărat cu multiple porțiuni mlăștinoase și două tăuri anemice acoperite cu lintiță, stuf și speranțe deșarte.

De-acolo până-n vârf mai sunt doar două duzini de gâfâieli și cam ăsta fu tot efortul nostru semnificativ pentru acea zi, întrcât accesul în valea Găuri se face aproape la nivel, printr-un traverseu ce ne lasă direct în etajul său mijlociu (și cel mai întins). Cu toate că am mai zăbovit pentru a fotografia urmele castrului roman de marș aflat imediat înainte de intrarea-n vale, tot am pus tabăra foarte devreme, binișor înaine de ora 19, desigur că pe malul aceluiași ochi de apă ca-n ajun.

Vârful Ciobanu și stâna, să-i zicem, Huluzu

Nu că m-ar deranja: constat cu oarecare îngrijorare că m-am puturoșit, gustând din plin leneveala de bivuac. Totuși, mânat de curiozitate, dădui o raită prin treapta următoare a căldării, unde se află și lacul Găuri. Nu-i ultima din ele, iar fundul căldării mai conține și alte bunătăți, descoperite cu ocazia unei ture ulterioare, deci am să amân oleacă a vorbi despre ele.

Și văzută mai de sus

Din acel punct, brusc și violent, valea Găuri seamănă cu o vale glaciară normală, fiind dominată de acele frumoase grohotișuri cristaline. Lacul în sine era redus la jumătate din suprafața sa din timpul unui sezon cu precipitații mai mult sau mai puțin normale. Pe sub grohotiș, se mai ghicea un izvoraș timid ce-l mai alimenta atât cât putea.

În schimb, cursul de apă adiacent taberei noastre se prezenta ca neafectat de seceta acelei veri, avându-și obârșia în cu totul alt loc, ușor la Sud-Est față de lac, lesne identificabil după două ochiuri de apă așezate-n salbă. Aș zice, deci, că-i loc cu izvor bun dacă și-n veri uscate tot are apă suficientă.

Detaliu

Deîmpreună cu platforma generoasă de lângă lac, cu orientarea largă către Nord-Est și cu peisajul teribil de insolit se cheamă că adună suficiente carate de perfecțiune cât să poată fi numit un loc ideal de petrecut noaptea. Pentru unii s-ar putea să fie deranjant vântul ce bate vârtos și constant de cu seară până dimineața cu largul concurs al văii ce nu ridică piedici.

Spre valea Găuri. În prim plan se remarcă intrarea-n căldarea Murgoci

–

M-am trezit pe la șapte. Mi-am frecat rapid un nes pe mănâncate și, fiindcă Renato încă dormea, m-am plimbat o țâră și m-am tolănit mai apoi pe malul înierbat al demicanionului din apropiere, dotat cu un bogat repertoriu de imagini pe centimetru pătrat.

Stâna din valea Găuri

Cred c-am mai pomenit de dânsul: malul drept este un țanc retezat de calcar cu o pesteră a cărei intrare-i cât un cap pătrat de prim-ministru, malul stâng este un plai înierbat povârnit, iar în prima jumătate a talvegului se află un ponor ce-nghite apa mai ceva ca Le Sourcil Unique veniturile celor fără vină.

Aflându-mă-ntr-un puseu romantic, am ațipit o jumătate bună de oră răbolit mai degrabă ciudat, drept consecință trezindu-mă cu o mână și-un picior amorțite. Și, complet indepenent de poziție, cu stomacul înscenând un nou Octombrie Roșu-n miez de Iulie, suficient motiv să dau de urgență foale arzătorului. Parcă picoteala mi-a făcut și mai dihai foame, dovadă că lumea ce există-n spatele pleoapelor închise-și cere și ea socoteala trupească.

Bivuac în valea Găuri

Renato-și pregătea și el deja dejunul. Am ras fără prejudecată trei ture de cereale cu lapte și un pachet de biscuiți, apoi încă un nes și, în sfârșit un ceai cu miere. Îmi era-n continuare neplăcut de foame, atipic de foame, parcă mâncasem după amărâtul de Baloun, dar m-am păstrat pentru epilog.

Relaș

Pentru început, ne-am îndreptat spre o șa blândă și-nierbată de pe versantul drept geografic al văii Găuri. Văzusem turma de la stâna de mai jos trecând pe-acolo, deci speranța era că se poate ajunge-n căldarea Zănoagei, de unde-am fi continuat spre Gâlcescu și mai departe înapoi la mașină.

Lacul Găuri

Am avut dreptate, coborârea a fost curată cu numai câteva pasaje delicate. După cum se reiese din traseul de pe hartă, inițial am înaintat în traverseu până aproape de fundul văii, apoi am ajuns mai mult sau mai puțin oblu-n buza lacului, savurând fiecare pas din poteca ciobănească, precum niște pagini scrise prețioase uitate și succesiv găsite-n podul casei.

Luciul apei sale, animat de trepidații fulgurante și scăldat în lumina dulce a dimineții, abia scăpat de umbra zimțată a crestelor mărginașe, vânticelul ușor răcăros precum și liniștea deplină au invitat la o pauză prelungită. Am mâncat ceva, după care ne-am reîmprospătat în apa încă rece. Aș fi zăcut acolo măcar o oră, așa, pentru că pot. Așa, de-amorul artei.

Dimineața-n valea Găuri

În schimb, spre deosebire de tura precendentă, la vecinul Gâlcescu erau acum erau câteva cârduri de păsăret și tot mai urcau. Am zăbovit un pic la taclale, știți voi – tranca-fleanca mere acre – apoi am dat gaz și gaze la vale, găsind că poteca e, mai cu seamă coridorul altminteri spectaculos de jepi, foarte prost întreținută pentru una totuși circulată, pentru una totuși importantă. Cred că din tot Parângul mai la îndemână nu-i decât dunga roșie din Transalpina.

Coborând spre lacul Zănoaga

Dupa o scurtă dar energică zigzagare prin pădure am trecut Lotrul – eu țopăind peste pietroaie, Renato de-a dreptul prin apă cu tălpile goale – printr-un loc unde chipurile trona cândva o punte. Acum se mai găsește doar un cojocel de vară agățat, poate uitat, într-un copac.

Coborând spre lacul Zănoaga

Ei și de-aici am începutu să mă plictisesc, ieșind într-un drumeag, apoi în alt drumeag și, în cele din urmă, în drumul văii Lotrului. În apropiere de mașină am găbjit un izvor improvizat pe-un căprior dat pe jumătate și scobit median, sub al cărui flux viguros ne-am spălat până-n brâu; pe jumătate degeaba, căci numaidecât am transpirat la loc.

Lacul Gâlcescu

Nu ne-am așezat din prima la drumul de-ntoarecere, ci am oprit la cabana Obârșia Lotrului pentru masa de prânz și-o cafea, epilogul amintit. Cât am zăbovit pe terasă, a și plouat cât să mai răcorească atmosfera, ceea ce face mâncarea să lunece mai lesne și mai plăcut.

Clipe de preț, majoritatea restului e mut și comutabil.