Nu mi-am mai bătut capul să montez balamalele ușilor și să le atașez de probă, întrucât deja verificasem că fronturile au pozițiile corecte atât pe verticală cât și pe orizontală. Așadar, am trecut direct la finisaj, prima operațiune fiind matisarea cu chit acrilic a îmbinărilor dintre piesele ce formează spatele dulapului, precum și a celor din interior ascunse vederii.

Ziua ușilor deschise

După cum probabil am mai menționat, acest chit este flexibil și permite lemnului să lucreze, reducând simultan și absorbția de umiditate, lucru îndeosebi important pentru o piesă fixată cu spatele de un perete ce dă-nspre scara blocului, deci mai rece.

Grunduire – și pe-o parte…

Ulterior, m-am dedat cu maximă cutezanță și dăruire spălării temeinice cu diluant. Dacă ar fi să cer bani pe o piesă oarecare de mobilier aș face o pauză foarte bună în compunerea unui preț, căci poți produce oare un preț pe-așa ceva? Nu cred, sincer, să existe o recompensă realmente corectă.

… și pe alta

În tot cazul, este ultima șansă pentru a descoperi mici inconsecvențe, căci luciul împrumutat pentru scurt timp suprafeței lemnului poate releva, bunăoară, zone impropriu șlefuite ori incomplet curățate de chit sau adeziv. Din fericire, au fost relativ puține și ușor de remediat. Mai apoi, am spălat încă o dată întreg corpul și, în sfârșit, restul accesoriilor – sertarul, ușile etc.

Primul strat de poly

Apoi desigur că l-am grunduit. Pe lângă aderența îmbunătățită și fixarea prafului rămas, nu poți fi niciodată sigur de sănătatea lemnului, chit că nu-s martori pe suprafața lui. În cazul meu, a mai fost și motivul estetic: am mizat pe faptul că, închizându-l la culoare înainte de-a aplica lacul, combinat cu tenta gălbuie a acestuia din urmă și cu procesul natural de întunecare a culorii lemnului voi obține în câțiva ani o culoare foarte prețioasă. Vă pot spune măcar atât: după cincisprezece luni se apropie de ce-mi doresc, îndeosebi cireșul.

Atenție la spațiile închise, te cam iau de cap

Produsul ales pentru finisare a fost un lac poliuretanic (informal – poly) pe bază de ulei – MinWax Polyurethane Warm Satin. De ce pe bază de ulei? Din câteva motive documentate, atipic și năstrușnic pentru mine, a-priori (parte confirmate, parte așteptând clișeicul test al timpului):

– timpul de uscare este mai lung, deci poate fi pus în operă mai lesnicios și, în plus, are mai mult timp să se autoniveleze;
– îmi place mai cu seamă tenta gălbuie a variantei pe ulei;
– odată uscat este mai flexibil decât contrapartida sa pe bază de apă.

Partea nesuferită, așa cum am constatat încercând mai întâi pe una din polițele detașabile, este că, indiferent cât de multă grijă ai avea, aplicat nediluat, aplicarea cu pensula prezintă câteva probleme, toate izvorând din natura sa vâscoasă:

– nu este suficient de fluid încât să permită nivelarea urmelor de pensulă până-ncepe a se închega;
– bulele de aer sunt reținute cu o tensiune suficient de mare încât fie nu se pot sparge, fie – atunci când totuși se sparg – nu se nivelează din același motiv menționat anterior;
– prezintă o puternică tendință de-a fugi, adică se retrage odată ce-a fost aplicat.

Și finalizat la prima mână

Mi-a fost de mare ajutor ghidul video al lui Paul (@paulsDIYsolutions), genul acela de artefact pentru care probabil s-a inventat internetul. Vă recomand să-l urmăriți, căci sfaturile sunt aplicabile și altor tipuri de lacuri, însă iată punctele de maxim interes:

– se amestecă foarte bine în prealabil, lent, fără a introduce aer în produs;
– se subțiază, în cazul celui pe bază de ulei, cu diluant pentru lacuri alchidice (diluant nitro), în proporție de 3 părți poly : 1 parte diluant;
– se folosește o perie cu păr natural de calitate, curățată și înmuiată în diluant, ulterior scursă corespunzător;
– nu se insistă cu întinderea lacului: se aplică încet și cu atenție, apoi se uniformizează sărutând suprafața cu pensula curată;
– între straturi se șlefuiește cu hârtie kraft prinsă pe un bloc de lemn (de fapt ideea este de-a folosi un abraziv extrem de blând).

Pentru soiul satinat amestecarea lacului este de-o întriplată importanță, nu doar inițial, ci și regulat în timpul aplicării, deoarece aspectul este obținut prin adăugarea unui agent solid de atenuare a reflectivității într-un compus de bază altminteri lucios. Acel agent se depune pe fundul recipientului și fără omogenizare temeinică finalitatea va fi un aspect sclipicios.

Mâna a doua, mici detalii interioare

Diluția propusă trebuie judecată cu foarte mare finețe și sensibilitate vis-a-vis de temperatura mediului ambiant. Astfel, în intervalul 15 – 25 de grade proporția 3:1 este suficient bună. Sub 15 grade lacul își mărește vâscozitatea, iar cantitatea de diluant nu o mai poate compensa, deci este nevoie de o diluție mai mare, bunăoară 3:2.

Cireșul sare-n aer

Peste 25 de grade am remarcat o tendință pronunțată de volatilizare a diluantului din soluția de lucru și, pentru a compensa tendința se poate urca spre o proporție similară. De facto se aplică undeva între cele două. Socot că s-ar putea să nu fie musai necesar când se prepară cantități mari de soluție, însă eu am lucrat (și lucrez) cu aproximativ 100 – 120 ml odată.

Pauză

Am consultat de curiozitate prospectul produsului și nu este recomandată diluarea. Practic, procedeul te scoate în afara termenilor de garanție, însă folosit așa cum este livrat nu se pot obține cu pensula nici măcar rezultate rezonabile. Pe scurt, e inutilizabil.

Înainte de-a continua, trebuie să remarc un aspect la prima vedere banal, însă chiar mai imporant: uscarea se face printr-o reacție chimică de oxidare, deci exotermă, similar uleiurilor (danish oil, ulei de tung etc). Așadar, se impun aceleași sprecauții: cârpele ori hârtiile folosite la aplicare ori curățare trebuie bine întinse pentru a se usca (altfel căldura degajată le poate aprinde) și abia apoi aruncate.

Întipărit pentru totdeauna

Având în vedere că spațiile interioare sunt suficient de mici pentru a primi întreaga lungime a periilor normale, mi-a luat destul timp până am găsit ceva satisfăcător. Până la urmă m-am oprit la un model ce nu numai că are coada scurtă și flexibilă, ci este și teșit (mai lungă pe o parte decât pe cealaltă), profil ce s-a dovedit excelent.

Iar rândul spatelui

Între straturi nu am folosit neam abrazivi clasici (nici coală, nici burete), ci lână de oțel 0000 (extra fină), iar înainte de ultimul strat am folosit subterfugiul sugerat în videoclip: hârtie kraft pe suport de lemn. În total au fost patru straturi la exterior și trei straturi la interior, precum și un strat de ceară la final.

Polițele detașabile au fost cobai

De menționat că la mai mult de două ore (a nu se lua drept literă de lege) de aplicarea unui strat de lac nu mai poate fi obținută o legătură chimică între acesta și stratul următor, deci prelucrarea cu un soi de material abraziv este necesară pentru obținerea unei legături mecanice. Temeiul este faptul că poly-ul, odată suficient întărit, nu mai este afectat decât de solvenți extrem de agresivi (și toxici), deci nu va fi reînmuiat de un nou strat aplicat asupra sa.

Rândul sertarului

Timpul de așteptare între straturi a fost în general de 24 de ore și, atunci când a trebuit să rotesc corpul pentru a pune-n operă și fețele inaccesibile, 96 de ore. Înainte de-al transporta l-am lăsat o săptămână întreagă din simplul motiv că procesul de polimerizare durează mult (deci duritatea maximă este atinsă mult după momentul întăririi aparent complete), în timpul căruia sunt emise gaze cu miros nu taman plăcut și nu taman sănătoase (fenomenul se numește off-gassing).

Și-a ușilor

În sfârșit, odată uscat, i-am montat două picioare în față și doi alunecători de plastic în spate, întrucât urma să fie așezat pe gresie și-ar fi fost mai mult ca sigur avariat de mișcările inerente așezării pe poziția optimă. Atenție, acei alunecători sunt destul de duri, nu i-aș recomanda pentru parchet, unde-ar fi mai potrivite niște pâsle autoadezive.

Ajungând la momentul montajului m-am mirat și eu cum de-a mers totul fără gherle suplimentare. Ce mirat, zic, eram de fapt îngrijorat. Statistic vorbind, n-are cum. Am montat ușile cu maximă grijă – vai ce frumos s-au aliniat. Am montat apoi la loc sertarul – opaaa, un luft trapezoidal.

Asamblarea accesoriilor

După analizarea temeinică a situației, ce-a relevat că, într-adevăr, glisierele au fost montate corect, am descoperit că frontul fugise parșivește-n etapa de montaj, cel mai probabil de mâna rușilor, între momentul calării inițiale și momentul înșurubării șuruburilor. Cu alte cuvinte, vorba americanului, am ajuns și eu înșurubat.

Montaj

Totuși, de rămas nu putea să rămâie așa. De remontat frontul era teoretic posibil, chit că nerecomandabil. Încolțit din toate părțile, am luat ciocănașul de aur, am spart geamul ce ascunde procedura de urgență – Româneasca – și-am compensat poziția greșită a frontului coborând una din glisiere. Evident, sertarul este un pic mai greu de acționat, însă nu cu mult, întrucât am uns bine de tot mecanismul de glisare cu puțin ulei de vaselină.

În vâltoarea unei combinații de năduf și satisfacție, am ras două sticle de Leffe Brun și-am așezat încălțările în noua lor casă.