Compoziția fronturilor a fost de un așa nivel de dificultate încât poate fi descrisă doar prin cuvintele lui Jecmănoiu: Dar seara, când te-ntorci acasă cu lemnele, să ai grijă să-mi aduci înapoi și pâinea întreagă și burdușica de brânză ne-ncepută. Iată de ce:

– în primul rând, era necesară o parte fixă între fiecare pereche de uși, astfel încât ușile-n sine să nu țină toată povara portantă, chestiune importantă mai ales pentru cele de sus cu vitrină;
– apoi, intermezzo-ul liber dintre corpuri avea nevoie de o mască de natură să le unească într-un singur tablou vizual;
– de preferat ca sertarele să fie acționabile altfel decât cu ajutorul butonilor;
– ușile de sus nu trebuie să introducă orizontale suplimentare față de cele deja desenate de polițe și aveau mare nevoie de un adjuvant structural;
– ușile de jos, oarbe fiind, nu aveau voie să fure prea multă atenție, pericol introdus de panourile în relief din centru.

Tăieturi pentru ramele fețelor sertarelor

Separatorii dintre uși

Cum părțile fixe de separare sunt, ei bine, inamovibile, au fost primele la rând. În ton cu combinația stejar-sapeli în plan pentru ușile de jos, am ales din două panouri de stejar ce-a fost mai bun din ce rămăsese după ce ușile și-au tras partea lor; în treacăt fie spus, nu foarte bun nici așa. E drept, nici foarte rău.

La primul test s-au prezentat teribil de tern și neordonat. Aproape că renunțasem la idee, cu toate problemele ce-ar fi descurs de aici, până mi-am zis totuși să-ncerc să le ordonez cu un profil superficial de patru striații convexe paralele (reeding). Pe o piesă de test, am rindeluit unul în centru.

Viitor cadru de ușă

Mult mai bine! Dar parcă ar căra cam mult. Lățimea generoasă de 145mm ar suporta chiar două seturi. N-am mai făcut al doilea test – le-am tăiat direct pe piesele finale, plasate la o distanță de 20mm de margini. Atașate din nou improvizat și temporar, acum cărau într-adevăr toată sarcina de-a fi un centru discret de gravitație vizuală.

O ușă și umpic

Dificultatea ridicată de acestea la finisaj, mai ales în raport cu compartimentarea servantei, m-a obligat să le fac detașabile. Am gândit mecanismul ca un set de dibluri de 8mm diametru, lipite de separatori. Sunt în jur de cinci sau șase pe fiecare. Nu mi-am făcut vreo iluzie că aș putea să-mperechez atâtea găuri dintr-un foc, așa că am pășit tiptil-tiptil:

– mai întâi am dat în separator găurile de sus și de jos și-am pus câte un căpăcel cu vârf ascuțit dedicat anume alinierii orificiilor de dibluri;
– am marcat pe cantul despărțitorului central pozițiile corespunzătoare omologilor, am găurit și am montat diblurile pe separator;
– revenind la separator, le-am executat pe următoarele două, la fel, una sus și alta jos și, introducând diblurile-n cele anterioare, am putut marca pe același cant perechile corespunzătoare celor noi;
– și tot așa până la final.

Ușile de jos, aproximativ pe poziție

Motivul este simplu. O pereche de găuri are două surse principale de eroare: decurgând din calculul imperfect al pozițiilor pe o piesă și pe cealaltă, respectiv decurgând din poziția imperfectă a bormașinii, atât cauzată de utilizator, cât și de bătaia din mandrină. Șase înseamnă douăsprezece erori ce pot genera o incompatibilitate între piese și atunci ai puține șanse s-o nimerești din prima. În schimb, procedând etapizat, deviația este limitată și nu cauzează nimic asamblării, maxim un pic de fricțiune, ori aia-i de dorit.

Separatorul de jos

Ușile

Pentru profilare și îmbinare am folosit același set de frezare ca la pantofar, cu mențiunea că, la sertare, am fălțuit panoul pe verso pentru a fi la nivel cu rama. Din punct de vedere tehnic, dacă n-aș fi făcut asta, întrucât relieful descris de panou în față se traduce parțial pe verso într-o zonă depresionară, acuplajul ar fi fost silit să prindă marginile cadrului pentru a respecta planul fațadei fără a lăsa în urmă vreun luft, constrângere primejdios de limitantă, uneori imposibil de satisfăcut.

Fețele sertarelor, fără panouri

Câștigul întâmplător a fost că implicit, pe față iese mai timid în relief. Acest efect, măcar că-i doar un corolar, este plăcut și binevenit fiindcă, necaptând prea multă lumină, se încadrează mai bine cu înălțimea suplă a-ntregului rând, rămas o simplă și elegantă friză orizontală ce-și ia greutatea din grup, nu din componente.

Verificări întru asamblare

Și tot ca la pantofar, sertarele au fețele aplicate după ce au fost fixate-n glisiere. Pe de o parte, reprezintă un consum suplimentar de material, de timp și de manoperă. Pe de altă parte, soluția prezintă și avantaje. Primul și cel mai important e că fronturile pot fi plasate mult mai precis și reglate mai ușor, deoarece pozițiile finale, cu tot cu erori mai mici sau mai mari, sunt deja cunoscute.

Sus, întrucât nu ar fi existat un panou cu aport la integritatea structurală, ci doar foi de sticlă, am adăugat o traversă de 36mm lățime în dreptul poliței ce delimita spațiul cel mai mare. Astfel am evitat să am încă o segmentare orizontală și, întâmplător, am dat un mic aer ștrengăresc prin senzația de levitație ce-o dă ascunderea polițelor.

Asamblarea pe sertar

Cum setul acela de frezare produce un canal, iar nu un falț, a fost necesar să tai cu mâna peretele despărțitor dinspre interior. Mai întâi am trasat agresiv cota de tăiere cu ajutorul unui zgârieci ascuțit temeinic. Apoi, pe urmele astfel așternute am revenit progresiv cu un cutter. În sfârșit, am decupat două lăcașuri în fiecare cap al fiecărei laturi și am forțat ușor peretele înspre exterior, desprinzându-se fără smulgeri sub cotă. Restul fu finisat cu o rindea nas-de-bou și cu dalta.

Șipca-mâner

În schimb, jos, tinde să fie prea multă materie. Panourile flotante ieșite-n relief pe o suprafață atât de mare, cu 3-4mm, vor să-ți cam dea-n cap. Aș fi putut să procedez ca la sertare, cu un contra-falț, numai că aș fi baleiat în extrema cealaltă. Singura opțiune a fost să lucrez la percepție: am teșit muchiile visibile ce delimitează relieful și, vizual, ele acum par pierdute în restul conturului concav.

Foile de ușă au câte trei balamale pe cap de vită furajată, fiind totuși grele, mai cu seamă cele vitrate. Pentru acționare am folosit butoni mici din alamă, Brusso MC-432. Puteți mulțumi europitecilor că, după aplicarea imbecilității stelare numite EU-PPWR, mulți mici comercianți de nișă din afara Sovietului, precum Classic Hand Tools, nu mai livrează fiindcă-i prea mare bătaie de cap pentru ei. Am mai găsit prin Germania, dar doar varianta mai mică. Se montează prin fricțiune + adeziv. Baza lor are deja o canelură de jur împrejur și priza poate fi îmbunătățită cu o coală abrazivă de 100 sau de 80.

Dramatic view

Motivația alegerii unor butoni atât de mici pentru un dulap atât de mare este dublă. În primul rând, invită la blândețe: când ești nevoit să folosești doar două degete încetinești și nu mai tragi ca ghiolbanul. Nu are nimic de-a face cu fragilitatea – ușile nu-s fragile și nu-s fixate-n doru’ lelii – cât cu a îndemna utilizatorul la o scurtă pauză de contemplare.

Deșeuri?

În al doilea rând, mi-am dorit ca butonii să ocupe minimul spațiu necesar. Fațada nu este a lor și, mai cu seamă, are deja toate argumentele pentru a impune respect. Unul subtil de alamă poluează minim și poate chiar adaugă personalitate.

Fețele sertarelor

Din același motiv pentru sertare nu am vrut niciun fel de fitting clasic: doi la uși + trei la sertare + încă doi la celelalte uși = haos. Ideal trebuiau să fie din lemn, însă cum? Soluția mi-a impus-o adăugarea blatului de stejar, ce-mi dăduse sarcina suplimentară de-al acoperi cumva. O alternativă ar fi fost să schimb lățimea ramei fețelor. Hai mai bine nu: era exact singura care ar fi dat bine, proporțional vorbind.

Mici ajustări

În schimb, am trișat. Am montat deasupra fiecărui front câte o șipcă groasă de 18mm și lată de aproximativ 35mm. Muchia superioară față este teșită pe o lățime de 10mm, deci îi falsifică grosimea cu aproximativ 50% ascunzând simultan cantul blatului. Pe dedesubt am frezat o canelură semicirculară suficient de mare cât să ai priză bună cu degetele. În esență, este un mâner foarte bine mascat ce păstrează sugestia de finețe-n acționare.

Sesam, deschide-te umpic

Îmbinarea cu fiecare front nu este lină, ci muchiile sunt ambele teșite subtil. S-a produs astfel o extorsiune a unui degajament, adică o linie de separație ce păstrează proporțiile ramelor, deci se cheamă că am ieșit onorabil și-aici.

Masca

Ca să-mi iau grija, pentru intermezzo-ul liber dintre corpuri am testat mai întâi o mască din trei piese late de 75mm cu orizontala dreaptă. Trebuie să admit că arăta mai puțin oribil decât mă așteptam. Avea un je ne sais quoi birocratic, brutalist, te uitai la ea ca o căprioară la farurile ce urmează s-o transforme-n vânat de circumstanță. Poate datorită fibrei curbilinii ce se substituia parțial unei arcade.

O ușă de sus

Deci de ce să n-o fac direct arcadă? Și m-am pus pe lucru. Am bătut trei cuișoare unul în stânga, altul în dreapta și al treilea-n mijloc și-am tensionat între ele o șipcă subțirică de lemn, astfel încât în punctul cel mai de sus să-mi rămână 50mm de material.

Mnu

Am trasat arcul astfel obținut, am executat o serie de tăieturi de degajare, paralele între ele, până aproape de conturul arcului – dese, foarte dese, cât mai dese, fiindcă sapeli-ul se spintecă imprevizibil – apoi le-am luat la trei cu dalta. Cioca-cioc și ca pop-corn-ul săreau :).

O daltă ascuțită face minuni și tot procedeul este, pentru mine, mai rapid decât dacă-l tai la banzic și apoi îl frezezi. Și mult mai plăcut. După ce dalta și-a făcut treaba, am revenit cu o mică rindea de tras (spokeshave) și, în sfârșit, cu un burete abraziv.

Croim arcada

Îmi este greu să explic de ce o arcadă discretă funcționează atât de bine în gestionarea tranziției. Poate fiindcă orizontala simplă și puternică este o graniță de tip Pe-aici nu se trece, pe când o curbură subțire direcționează treptat privirea către coloanele din laterale ce asigură continuitatea efectivă. În plus, nici nu concurează cu restul ansamblului.

Mai bine