Făceam ordine prin pozele de prin telefon, adică grupam în albume ceea ce era negrupat și dădui peste un set lăsat acolo de izbeliște, oarecum pe nedrept căzut sub vălul uitării și doar pentru motivul de-a fi fost dezamăgit că n-am putut vizita cheile Chediului și Moroianu. Văzusem câteva jurnale de tură și-am zis hai să dăm o raită, mai ales că, detaliu important, era la mare depărtare de casă și, lucru știut și dovedit științific, dunga albă pe asfalt negru face bine la operație.

Pe Dealul cu Drum

Până la urmă, pe nevastă-mea n-am reușit s-o combin: după ce s-a dat drumul la mobilitatea populației (ulterior desigur că a stârnit îngrijorare între savanții de renume internațional), nu a mai fost așa interesată să iasă. Mă rog, n-a apucat să-și ducă la capăt pledoaria, că eu mă și dădeam jos lângă centrul te informare turistică din Greci: un mausoleu impresionant, construit, după cum se-nfățișa situația pe-atunci, cu scopul de-a rămâne-nchis.

Și, mă rog, de ce-ar fi altfel? Doar n-o fi să dureze ăștia vreun centru de informare turistică de-o reală utilitate din simplul motiv că, pentru a fi chiar util trebuie să fie populat de oameni care chiar merg prin teren, ca să aibă ceva de povestit dincolo de platitudini de genul Dunărea curge-n aval, noi ne scremem stând pe cal.

Prin Depresiunea Greci

Așadar, voiam să văz Cheile Chediului (precum și modesta cascadă de la ieșire), aflate aproape de intrarea pe traseul Cozluk: în loc să ții drept pe Cercul Roșu faci stânga pe un drum de pământ. Până acolo, teteo, sunt câțiva kiloemtri buni unde poți servi gratuit și la discreție meniul tradițional dobrogean – praf copt. La sfârșit de mai, ce pretenții să mai ai?

Munți la reducere

Asta nu-nseamnă că nu putem s-aruncăm o privire-n jur, atât cât ne permite țărâna din ochi. Am constata că zona depresionară dintre Munții Măcinului și resturile de munți din jur, dacă ar avea iarbă mai înaltă, am zice că-i savană (în treacăt fie vorba, chiar cu teflon). Orișicât, te aștepți să sară de nu-știu-unde câte-o panteră sau câte-un leu; și de ce nu? o bună parte din fauna specifica este deja lesne vizibilă și aproape domesticită: rinoceri, elefanți, hiene.

Din păcate pentru mine, la intrare pe valea Chediului era un ranger. Nu pentru că m-ar fi deranjat să plătesc taxa de cinci lei, ci pentru că Valea Chediului și, de fapt, tot masivul acela (Cetatea, Moroianu I, Moroianu II, Cozluk) au fost declarate rezervație științifică. De ce, nu știu, pentru că singura măsură care chiar ar fi fost utilă – strămutarea oamenilor de știință din posturi plătite-n care să producă idei igrasioase pe bani publici în rezervații unde să-nvețe chiar să-și câștige existența – nu a fost luată.

Undeva în stânga sunt Cheile Chediului

Ranger-ul, uitându-se la mine ca și cum aș fi fost o bulă desprinsă din chiar Spuma Răului, mi-a explicat că nu mă poate lăsa. În apărarea lui, am simțit c-ar fi fost dispus să ia o mică șpagă, însă era prea multă lume și nu cred că-i făcea bine la blăniță. Ce-i de făcut Taică? L-am întrebat dacă mă poate ghida să dau roată rezervației, dar abia am reușit să smulg de la el confirmarea existenței unui drum pe conturul culmii.

Pe drumul spre culme

Că de ce nu vreau să merg pe traseul Cozluk? Că nu vreau și de-aia. A simțit el, pare-mi-se, că vreau să-l fentez, ori poate-i era frică să nu-mi prind urechile prin coclaurile acelea de poteci și drumeaguri dezafectate. Ceea ce, în definitiv, era perfect adevărat: chiar voiam să-l fentez, fie să cobor cumva pe Chediu în jos și-apoi să urc la loc, fie să mă despăgubesc suind pe unul din vârfuri.

Am părăsit Cercul Roșu mai în față, tot pe un drum la stânga, care suie Moroianu pe la Est, chiar la limita rezervației. După o barieră, nema drum: adică unde era un drum, abrupt fiind, a fost săpat de ape. Da, știu, în Măcin niște ape au săpat adânc în platforma drumului, pe-alocuri cât un stat de om, dovadă că, atunci când se vrea, chiar se poate.

Pe drumul spre culme

Eram pe teritoriu nemarcat, dar cu risc minim de probleme. În câteva puncte a trebuit, ce-i drept, să mă folosesc de intuiție pentru că, părăsit coasta și ținând deja culmea unui picior printr-o pădure deasă, se pierduse orice urmă de drum ori de poteca-n care se transformase. Mi-au folosit zgomotele unei stâne care se afla foarte-n apropiere, căci mi-am dat seama că fusesem simțit de câini, însă, spre frustrarea lor ce se regăsea-n lătratul exasperant, n-au reușit să-și dea seama unde sunt. Mie mi-a fost suficient cât să zic: deci nu pe-acolo-i bun!

Pe drumul de culme

Conform GPS-ului, eram chiar sub Ioaneșu, deci dacă țineam nesmintit spre Nord ar fi trebuit să dau de-un alt drumeag de culme, acela de care-mi spusese ranger-ul cu teribilă parcimonie. Și chiar așa a fost, și chiar a fost nu drum, ci autostradă: bine bătătorit, mai mult ca sigur de oameni de știință.

Acu, după cum vă ziceam, intenționam să execut o perversă, atâta doar că mai greu de pus în practică-n teren. Coborârea spre valea Chediului n-am găsit-o și, când să sui pe Moroianu II, iată văzui printre copaci două jachete ce-aduceau a rangeri. După voce, aș fi putut jura că-i chiar tovarășul meu de jos, ceea ce i-ar aduce o a doua calitate, pe lângă veselia clinică din voce, care m-ar îndreptăți să-l numesc urmașul lui Droopy pe pământ.

Moroianu II?

Am o poză a ceea ce cred că-i chiar vârful dorit și-ar trebui să mă mulțumesc momentan cu asta. Poate la un moment dat o să pot bea suficient de mult încât să calc a om de știință respectabil și-o să pot umbla slobod prin rezervații. Până atunci, să merem spre Dealul cu Drum, un cap de vultur pleșuv, pe unde urcă Triunghiul Roșu ca să treacă spre Nifon, pe unde-am coborât eu și, cel mai important, un loc deloc dezamăgitor.

Mai mult deal, mai puțin drum

De fapt, chiar foarte frumos – departe de-a oferi perspectiva Țuțuiatului (oricare-ar fi aceea, căci n-am suit încă acolo), vezi limpede cum întreg ansamblul acela de munți la reducere par mai degrabă scufundați decât doar erodați. Până și Culmea Priopcea și prizăritele Pietre ale Mariei par fiecare câte-un mic munte.

În plus, pe lângă pietre, ici-colo, câte-un panou informativ. Mă oprii asupra unuia, așa, să mai las cârdurile să mai degajeze o-ngustare de mai jos. Ia să vedem, ce zice la gazetă despre Dianthus nardiformis (Garofiță, pentru oamenii de neștiință): Frunze subțiri, acoperite cu o substanță ceroasă, care reduce evapo-transpirația, ajutând la reținerea apei în corpul plantei.

Cartalu?

Excelent, un oarecare distrai biologic. Prezentarea, cu tot limbajul ei de lemn masiv, a avut virtutea de-a-mi aminti de propriile deficiențe: evapo-transpirația mi-a scăzuto-golit toate bidoanele de apă, doi litri jumate-n total, ceea ce-i vag surprinzător pentru nici 20 de kilometri cu urcare practic neglijabilă.

Spre Greci

Noroc că eram aproape de sat și, prevăzător, lăsasem la Nărăvașă nu doar termosul cu nes, ci și un litru de apă. Suficient de curând, ajunsei și-acolo și, între gard și ușile deschise m-am schimbat, m-am primenit și m-am pregătit de drum.

Ca o ultimă nedumerire, nu-nțeleg ce e așa mare spectacol la un om care se schimbă – ca să alung privirile necioplite ale unor guguștiuci, am tras o bășină tunător-horcăitoare (ca să mă exprim pretențios-academic) ce tocmai atunci rătăcea prin labirintul minotaurului; numai așa și-au întors privile scârbite și s-au urcat, transpirați și neschimbați, în mașină. A lor, nu a mea.

Aproape gata

Eu mi-am zis, în timp ce sistemul de climatizare pompa aer cu debit demn de Ilie Dobre: ce draima, dacă tot venii până aici, e păcat de Dumnezeu să mă întorc așa, oblu. Oameni suntem, ziua-i deja lungă, rezervorul plin, ora-i devreme, burta-i plină, cafea avem, stingerea nu se mai dă, drumurile Dobrogei îs cât de cât ok, necirculate ca un muzeu, soarele nu arde – ce să mai, în loc să trecem Dunărea pe la Brăila hai să trecem pe la Hârșova (pe-atunci cel mai apropiat pod ăla era) ținând rețeaua de drumuri naționale:

Pasul Priopcea

– DN22D peste pasurile Priopcea și Carapelit (Iaila), peste Atmagea până la DN22A;
– DN22A până la Hârșova și de-acolo prin Slobozia pe drumul vechi.

O judecată precaută ar fi tentată să zgrepțăne cu vădită intoleranță la baza argumentativă a unei asemenea divagații, dar cui îi pasă? Nu-mi refuz niciodată plăcerea de-a adăuga unei povești o vinietă colorată un pic altfel. Ba mai mult, am ochit atunci multe din posibilitățile ulterioare. Și, ca să-nchei cum am început: dunga albă pe asfalt negru face bine la operație.

Good ride