Podișul Dobrogei Centrale. Cald, arșiță, atât de arșiță încât acolo se simt bine doar fochiștii din Iad veniți în vilegiatură, dar de ce să lăsăm asta să ne strice avântul muncitoresc? Luarăm, deci, primul tren rapid al dimineții spre Medgidia, apoi o legătură către Târgușor, pentru o tură cu bicicleta pe direcția Târgușor – Casimcea – Corugea – Beidaud – Baia.

La ieșire din Beidaud

În tren, Ursu-și luă micul dejun. Mă uitam la el un pic dat pe spate – mâncarea arăta atât de rău încât cred că era radioactivă. Era tulburător și doar s-o contempli cu privirea, ce să mai vorbim de mâncat? Totuși, unii o mănâncă.

Spre Târgușor

Fusese la niște vindecători pe bază de bio-zenuri și i-au recomandat ceea ce unii ar numi un regim strict, alții – o bătaie de joc. Evident că n-am putut să nu-l iau în răspăr, prea mi-a venit pe rever, evident c-a mormăit. Ce bine, mi-am zis în gând, că-mi pusese nevastă-mea sandvișuri și pentru el, cum făcea de obicei.

Prin Cheile Dobrogei

Apropo, acea linie ferată de la Medgidia la Tulcea ar trebui să fie declarată parc natural, atât e de frumoasă că merită să vii până aici doar pentru călătoria cu trenul. Într-un fel, aduce cu decorurile din filmele lui Sergio Leone, în care omenirea pare că n-a lăsat altă urmă decât o cale ferată și-un tren rătăcit; iar dacă ai un strop de șansă, poți prinde aceleași vagoane folosite pe post de recuzită.

Cheile Dobrogei – Detaliu (din altă tură)

Să revenim, totuși, la traseul nostru. Coborârăm, așadar, la Târgușor și, întâi și-ntâi, am traversat Cheile Dobrogei, un ansamblu stâncos de joasă altitudine, dar cu efect deosebit de viguros prin prisma faptului că răsare ca un ghimpe calcaros în spinarea unui areal (să-i zicem) colinar, având ca bază șisturile cristaline, acoperite cu straturi boierești de loess.

Cheile Dobrogei – Panoramic (din altă tură)

Discrepanța în sine sugerează originea aparte a pereților abrupți care flanchează Valea Cheia: aceștia au fost cândva o colonie de atoli. Pentru ochiul experimentat, urmele acesteia încă se pot vedea. Pentru neofiți este suficient, zic eu, și peisajul, motiv pentru care de multe ori am dat acolo peste… spaima lumii și mulțime de norod.

Spre Pantelimonul de Jos

N-am rămas mult, numai cât să arunc o privire spre Cheia și spre morile de vânt ce pun piedică orizontului, insuficient însă pentru a ascunde un esențial viciu de formă al traseului: nu beneficia de umbră nici cât să-ți răcorești nasul, căci sintezele istorice și geografice care-au modelat Dobrogea n-au mai lăsat multe palme de pământ acoperite cu pâlcuri de pădure.

Valea Casimcei, înainte de Nistorești

Partea bună fu c-am sosit în siajul unor săptămâni ploiase mulțumită cărora un tărâm altminteri hărăzit prafului, pietrelor și arșiței era încă verde și – la propriu – înfloritor, mai cu seamă cotropit de hoarde anarhiste de maci: drumuri, dealuri și singura cale ferată, toate erau sub controlul lor.

Colelia, imagine de arhivă.

Desigur, toate astea n-au reușit să schimbe realitatea pumnilor mânuiți ca o elice pe care ni-i administra soarele, având față de noi și avantajul unei alonje vădit superioare. În schimb, au fost precum bidonul ăla cu apă sălcie cu care te stropesc în colțul ringului după ce ți-ai luat o cafteală pe cinste și, credeți-mă, nu-i puțin lucru.

Nistorești

Am urmărit Valea Casimcei, mai mult sau mai puțin fidel, adică efectuând un mic ocol prin Grădina, pe unde ne ducea drumul județean. Cred că este posibil și urcușul de-a lungul văii, măcar jumătate din traseu, cel puțin imaginile satelitare așa sugerează. Bucla ne-a scos înspre Pantelimonul de Jos și, mai departe, ținând din scurt valea, spre Nistorești.

Călugăreni

Pantelimonul de Jos, probabil atât de pătruns de frumusețea peisajului din jur, lasă impresia că se contopește, încetul cu-ncetul, pe deplin cu acesta. Panourile cu proiectele europene implementate sunt mai degrabă niște rămășițe ale unei civilizații incapabile să oprească procesul care, nu mai departe de câțiva kilometri la Nord-Est, a-nghițit cu totul alt sat, Colelia (Culelia, Colilia).

Valea Casimcei, lângă Călugăreni

Nu-l vizitarăm, căci trecui cu unul sau doi ani înainte: plecând tot din Pantelimonul de Jos, căutam o cale să dăm roată mai generoasă înapoi în Casian și-am luat drumeagul acela comunal la inspectat. Pe valea afluentului ce se varsă-n Casimcea chiar aproape de răscruce, există o mănăstire și, în jurul ei, ruinele unor ruine (ori, poate, mai bine zis, urmele unor ruine) a ceea ce a fost, până prin anii ’70, Colelia, la origine un sat de nemți, repopulat cu români după 1940.

Colțanii Mari

Spre deosebire de alte sate dispărute, Colelia are ceva urme-n amintirea colectivă și clocotitoare a Internetului, ba chiar un album excepțional al unei familii care ori a locuit, ori și-a avut originile acolo – familia Tuchscherer. Din acel album, de altfel, am preluat și fotografia.

Drumul Casimcei

Din Nistorești, trecând de biserica împrejmuită cu gard de piatră și nori de praf, ambele după vechi rețete Dorbogene, ne-am avântat tot pe vale, tot spre Nord, spre Călugăreni. Nu aceea era ținta noastră, ci doar o stație. Nu că n-ar fi putut fi: ascuns (cum îi sugerează și numele turcesc – Caceamac) vederii și istoriei, rezistă precum o oază-n deșert. Cât timp, nu știu – și pe ulițele sale timpul se mai rătăcește din când în când și, muritor de foame, mai halește câte o casă.

Corugea și Valea Mahomencea

Pentru niște simpli drumeți este o apariție insolită ce rămâne-n suflet fără a ști de ce, eclipsând ceea ce venisem în primul rând să vedem – o gâlmă stâncoasă aflată la Nord, pe drumul Casimcei. Din acel drum se deschide-n stânga o mică vale ca o pâlnie răsturnată și te lasă fix la baza acelor abrupturi de șisturi verzi care, văzute din profil, aduc întrucâtva cu portretul lui Mihai Eminescu. Acele abrupturi sunt Colțanii Mari.

Valea Mahomencea

Am descoperit-o din întâmplare, lucrând la traseul de față, în încercarea de-a tăia o cale cât mai dreaptă spre Corugea, unde-am și ajuns, cu singurul scop de-a coborî fugitiv prin Valea Mahomencea. Ursu a cam tras de mine că-nțelesese prost ora la care aveam tren din Baia și n-am apucat să merg în jos mai mult de 100 de metri. Abia-n gară, surprins că nu vine trenul, s-a lămurit confuzia. Fu tot răul spre bine, căci m-am repliat și-am încins, zic eu, o excursie și mai reușită, dedicată anume văii-n cauză.

Valea Mahomencea – Detaliu

Întreg satul Corugea este suspendat pe malul stâng al Mahomencei, care-și și are izvorul aproape de extremitatea sa Nordică. Deși pronunțat mai stâncoasă ca-n aval, nu-i foarte abruptă, iar inaccesibilitatea este doar un miraj. Ca urmare, este intens pășunată, dovadă stând micile terase lăsate de urmele animalelor. Mă îndoiesc totuși că se bucură pe deplin de experiență: iarba o fi bună, apa cu lături mai puțin.

Valea Mahomencea – Panoramic

Și dă-i teteo apoi, prozaic și alert, prin văpaia amiezei, peste dealuri înverzite, peste drumuri cu șleauri, peste drumuri fără șleauri, printre maci și flori violacee, peste șanțuri de irigație cu treceri ascunse, dă-i din picioare și freacă din buci pe șa (greu cu prima tură din an, chiar și cu penetrilul ăla de la Decathlon care mai ajută un pic în calmarea fenomenului) până la gară. După cum v-ați prins, am și rătăcit oleacă drumul comunal dintre Beidaud și Baia.

De la Corugea la Casimcea

Acu, de Baia eu nu-s chiar străin. Mă rog, în Dobrogea sunt deja, cum adecvat cântă un cântec, peste tot acasă. Punctual, ce-mi amintesc acum, este un dialog purtat cu cineva din personalul gării cu vreo șase ani înainte:

Gara Baia-Dobrogea

– Bună ziua, vreau și eu un bilet la Bucuresti.
– Dar fără loc (discuția era purtata la Biroul de Mișcare);
– Bine, zic, gândindu-mă ca poate vine plin;
– Uitați aici și cardul meu de reducere;
Îl ia, face ochii mari, și adaugă:
– Nu am ce face cu asta aici;
– De ce?
– Pai casieria e desființată și nu avem calculator;
– Bine zic, dati-mi așa, plus un bilet se bicicletă;
– Nu se poate.
Îi arat biletele cu care venisem, pe același tren.
– Nu se poate.
– De ce?
– Că nu se poate, că nu avem calculator, repeta el.
– Pai și unde trebuie să mă duc pentru o casierie?
– Babadag sau Tulcea, sunt singurele stații cu calculator de pe toată linia.

Înapoi

Atunci am fost indignat, stând din nou pe-același peron mă amuzam de indignarea mea și răsuflam ușurat că n-am ajuns înainte de 35 de ani genul acela de precoce boșorog senil care sparge mingea copiilor pentru-ndrăznala de-a se juca-n timp ce el își plânge de milă, uitând că-n copilăria lui arunca șobolani morți în cabinele tractoarelor trase pe marginea uliței.

Ocolind masivul Cheilor Dobrogei

Și-apoi, ca un fel de compensație divină (Dobrogea, oricât o fi ea de aspră, în analiză finală, răspunde dragostei cu dragoste), am avut parte de un retur în Medgidia complet neașteptat, care m-a trecut temporar în rândul copiilor, însă de care, asemeni rabinului ce dă o măiastră lovitură la golf și nu se poate lăuda căci era zi de Sabat.