Pentru cel de-al doilea tronson, grupul de rafturi-dulap aveam chiar mai puține idei decât pentru primul, anume doar dimensiunea generală (2300 mm – înălțime x 190 mm – adâncime x 1250 mm – lungime), faptul că trebuia, prin necesitate, să fie împărțit măcar în trei corpuri și să fie construit pornind de la șase polițe (cu dimensiunea 1250 mm x 190 mm), având câte un decupaj frontal la 45 de grade.

O mică privire către rezultatul final

Toate celelalte aspecte – împărțirea fiecărui etaj din cele cinci rezultante, înălțimea etajelor și, într-adevăr, dimensiunile celor trei corpuri – au rămas deschise dezbaterii, o parte lămurindu-le abia la final, când am montat primul corp din cele trei. Mai era și problema sprijinului la podea, întrucât, în lumina experienței avute la montajul soldatului universal, picioarele clasice din comerț au cam ieșit din discuție.

Primele polițe

Ca atare, am tăiat mai întâi polițele și le-am plasat pe podea la diverse distanțe una de alta, probând diverse obiecte pe care aveau să le găzduiască și mămos să le ogoiască. De-aici mi-au reieșit distanțele dintre polițe și niște lungimi minime în ceea ce privește partiționarea pe orizontală a fiecărui etaj.

Primele coloane

După cum vă imaginați, la prima strigare a rezultat un soi de ghiveci de lungimi și răslungimi, motiv pentru care le-am regularizat după cum urmează (cu mențiunea că fiecare nivel include polița de deasupra):

– distanța față de podea de 170 mm, aleasă pentru a putea împinge rapid ceva dedesubt fără să-mi bat prea mult capul;
– etajele 1 și 3, aceeași înălțime de 480 mm;
– etajele 2 și 4, aceeași înălțime de 400 mm;
– etajul 5, restul de înălțime rămasă – 315 mm;
– toate etajele împărțite în același fel, adică (de la stânga la dreapta): un spațiu închis (cu fund și ușă) de 250 mm, un spațiu deschis îngust, cu mici polițe secundare de 130 mm, un spațiu deschis larg, netocmit, pentru obiecte mari de 608 mm.

Primul corp, primul etaj

Dilema de căpătâi, după dimensionarea și secționarea generale (corpul 1 – primele două etaje, corpul 2 – următoarele două, corpul 3 – ultimul etaj), a fost conectarea corpurilor între ele. Este limpede că varianta de-a face două treimi tavan cu o treime podea nu-i aplicabilă aici. Este la fel de limpede că a dubla practic polițele-n punctul de-acuplare iar nu-i o soluție rezonabilă (deși, în ciuda risipei și-a deficiențelor estetice, mult mai simplu din punct de vedere constructiv). Mai rămâneau două opțiuni:

– demontabili, ceea ce implică ori muncă-n plus pentru a decupa spațiul necesar, ori spațiu ocupat la exterior;
– seturile acelea de șurub cu piuliță tunel anume concepute pentru fixarea corpurilor adiacente de mobilier (le dă și IKEA, spre exemplu, la sistemul PAX, pentru aliniere).

Și începutul etajului al doilea

Ce-a de-a doua reprezenta calea cea mai seducătoare și deopotrivă cea mai sănătoasă, întrucât produce o prindere completă și nu depinde substanțial de capacitatea lemnului de-a ține un șurub relativ mic. Singurul obstacol a fost că… la corpul de deasupra nu am podea, deci nu am prin ce să trec șurubul propriu-zis.

Detaliu

Astea fiind zise, am cumpărat seturile de șuruburi rămânând să rezolv pe drum și acest ultim detaliu, pentru că, nu-i așa, până la Dumnezeu te mănâncă sfinții. Cuvinte foarte înțelepte și sintetizate dintr-o realitate necruțătoare, fiindcă primul corp mai ridica o serie de necunoscute fără de-a căror rezolvare n-ar fi existat, desigur, nici un al doilea, nici un al treilea corp.

Micul sector cu mici polițe

În primul rând, segmentarea orizontală fiind identică, însemna că voi avea coloană deasupra altei coloane; pe cale de consecință, una din ele nu putea fi prinsă-n șuruburi prin metoda clasică, trebuind să le trag prin găuri-buzunar (acu să mă scuzați, nu vreau să fiu mai catolic decât papa, însă mi se pare o traducere perfect valabilă și de bun simț).

Mici piese

Și, pentru a nu mă mai complica, le-am tras pe toate așa, decalând între coloane găurile cu aproximativ 25 mm (spre exemplu, dacă-n coloana de jos găurile erau așezate de la cota C, în coloana de sus erau începând cu C + 25 mm), totul pentru-a evita coliziunea șuruburilor, eventualitate-n care unul din cele două n-ar fi prins până la capăt.

Progresăm

Legat de numărul de șuruburi pe joncțiune, am folosit inițial trei, însă, spre final, adică atașând polița cea mai de sus, am pus patru. În mod normal stătatea destul de țeapăn și cu trei, atâta doar că, tot mutând și-ntorcând corpul, mai ales până să fie complet asamblat, există un stres suplimentar (în mod normal inexistent că stă lipit de perete și cam atât) împotriva căruia, în fine, a fost necesar să mă asigur cumva.

Mici accidente

Ca o discuție periferică și o constatare empirică nefinisată prin măsurători precise, aș opina că pentru un singur șurub normal ar fi nevoie de două asemenea șuruburi, deci un ideal ar fi fost, în cazul meu, șase – trei perechi de câte două. Evident că-i loc de negociat mai ales întrevăzând un posibil dezavantaj – mai multe șuruburi ar putea impieta asupra mișcării sezoniere a lemnului.

Spatele finisat

Odată montată carcasa-n elementele sale principale, am obiectat șuierând șerpește-n mintea mea că sectorul cel larg din dreapta nu-i foarte bine-nchegat, aducând mai degrabă cu un punct slab. Totodată, mă izbea drept lucru hâd, neproporționat neam, searbăd și per total netocmit, al nimănui.

De subîmpărțit nu voiam, să-i închid spatele de tot n-ar fi rezolvat chestiunea aspectului decât în mică măsură (plus că mi-l doream anume deschis)… deci singura idee mai răsărită a fost de fapt un soi de coțcărie inspirată: montarea unor traverse de 80 milimetri lățime – una sus în față, a doua sus în spate, a treia jos în spate, fiecare dintre ele teșite pe muchia de legătură cu exteriorul.

Îngusta coloană de polițe din mijloc nu a pus probleme deosebite, în schimb a creditat un plus de rezistență întregului ansamblu, precum și un reper de aliniere. Polițele-s prinse-n șuruburi normale cu capetele chituite. Și, acum că frec deja întreg sistemul de-o jumătate de an, mă bucur că n-am dat ascultare unui impuls ascuns de-a renunța cu totul la ea și-a-i redistribui spațiul către cel din dreapta – este o zonă teribil de utilă și de foarte mare angajament vizual.

Detaliu interior

Apropo de partea-nchisă… inițial o gândisem cu un spate ordinar din placaj, doar pentru a mă suci-n ultimul moment și-a monta în loc unul din lemn masiv, tot din panou de pin de 18 milimetri. Pentru a-l încadra mai fin, coloanele laterale au primit falțuri interioare, iar spatele în sine e lipit de falțuri, iar sus și jos e fixat prin găuri-buzunar.

Din față…

În sfârșit, dulapul etajului de 480 mm, tot ca o găselniță de ultim moment, a primit câteva rânduri de găuri pentru a monta o poliță ajustabilă, sprijinită pe patru pini; sunt patru rânduri, deci am patru poziții posibile – consider că-s suficiente.

Primul corp, din alt unghi

Cu toate puse la punct, ce să fac cu partea cea mai din față, unde polița descrie unghiul de 45 de grade? Nu aș fi lăsat partea aceea așa cu aspect slobod și neîngrijit și… ca din întâmplare, mi-au picat ochii pe câteva baghete de lemn de 20 pe 18 milimetri, resturi de la construisem până atunci. Variau un pic ca dimensiune, dar, aducându-le la aceeași lățime și teșindu-le cele două muchii frontale, am improvizat pe fiecare etaj riflaje din trei baghete prinse în câte două șuruburi.

Nu prea inspirat…

Dintre toate, dacă ceva mi-a creat neplăceri, apăi a fost finisarea cepilor cu care-am astupat găurile-buzunar. În genere am văzut că oamenii nu prea se cramponeză de ele, că-s în locuri mai mult pitite decât vizibile, numai că nu trag bine finisajul, nu-s ușor de șlefuit și, în general violentează ochiul de se-tâmplă să le-ntâlnești. Deci trebuiau astupate și două locuri au prezentat un rezervor de muism mai prolific:

– cele din spatele traverselor întăritoare amintite anterior, mai cu seamă pentru că șlefuitorul orbital nu încăpea;
– cele de lângă muchiile interioare, fie din dulapul închis (unde problema fost doar de-a ține sub control șlefuitorul și de-a proteja bine fața adiacentă, mai greu de făcut decât de zis), fie cele aflate între două traverse întăritoare (unde, din nou, aceeași problemă ca mai sus).

Urmează… picioarele

Ce-am folosit în locurile mai mici – făcând și-un pic de pagubă până am învățat să-l controlez suficient de eficient – a fost un multi-tool cu mini-cap delta. Am găsit unul de la DeWalt la preț bun prin toamna trecută și-l luasem inițial, printre altele, pentru a ajusta tocul ușii din sufragerie astfel încât să primească noul strat de parchet, mai gros decât cel anterior.

Și corpul 2

Pentru protejarea fețelor am găsit că-s foarte bune cărțile de joc din plastic (ai carte, ai parte!). Luasem deja un pachet văzând la cineva pe Interneț cum le folosea pentru a reteza niște cepi fără a vătăma suprafața lemnului. Ideea ar fi că-ți trebuie un material suficient de subțire cât să lase neșlefuită o zonă neglijabilă din suprafața prelucrată și, simultan, suficient de rezistentă încât nici să nu-ți mânce din suprafața apropiată, nici să nu-ți treacă prin el cu totul. Și două cărți de joc de plastic puse una peste alta sunt perfecte.

Cu picioarele era încă meci de 1-X-2, cu toate că aveam câteva idei…