M-am trezit devreme, parte pentru că mă tracasa foșnetul cortului în vânt, aducând oarecum cu o bășină prelungă trasă după o fasole nefiartă (cine știe cunoaște!), parte deoarece chiar intenționam (desigur, intenția nu-nseamnă niciodată automat și execuție): valea aceea prezintă o pronunțată orientare Estică, iar un răsărit ar fi-nsemnat un mic spectacol cu bilet în cel mai de soi loc posibil.
Valea Găuri la răsărit
Așadar, m-am tot vânturat și eu, deopotrivă cu vântul, mai mult din cauză că-nghețam decât din oricare alt motiv. Am putut sta locului doar cât să-mi fac primul nes și prima cană cu cereale cu lapte. Aveam și niște biscuiți de la Renato, de cu o zi înainte, de care foarte oportun uitasem. Nici rău, nici bine, ținând cont că patru zile mai mult am făcut experimente cu mâncarea decât am mâncat. Compensația unui meniu de proletar, fu însă un titlu nobiliar – fie și conjunctural – asupra întregii văi.
O matcă largă pentru suflet
Nu-i puțin lucru să te vezi stăpân pe-așa domeniu, nu-i nici foarte scump de obținut, la fel cum nu e, de fapt, decât fum și amăgire. Atâta timp cât ții cont de asta ești bine, cum te crezi mai buric decât e cazul, cum o iei razna. Pe scurt, preț de vreo o oră, am savurat și rolul primit fără să-l cer și spectacolul din corolarul său, susținut de nori și ceață plimbate anapoda prin fața soarelui de-un vânt în continuare viguros și viclean ca un seminarist.
Valea Găuri la răsărit (2)
Și în acest dans de nori și ceață stă farmecul unui răsărit ori unui apus, altfel e doar frumos și-atât și pasibil de plictis după primul sfert de oră, chiar și-ntr-un loc atât de insolit precum valea Găuri, adică unde posibilitățile de reflexie și umbrire sunt multiple și neașteptate. Iar prin farmec înțeleg acel sentiment că natura așteaptă ceva nu mai sosește și, în schimb, se face pur și simplu ziuă.
Tabăra noastră
Pe la șapte s-a trezit și Renato, iar pe la șapte jumate aveam bagajele făcute: eu deja mâncasem și băusem câte două porții de cereale, respectiv două căni de cafea, iar corturile erau uscate prin mijlocirea vântului și soarelui timpuriu, deci treaba a mers strună. Am apucat linia versantului stâng geografic, urmărind de lângă pragul văii un mic traverseu în urcare, pe o potecă bine lămurită care interceptează bătrâna dungă albastră în dreptul căldării Murgoci, ținând apoi curs lin până-n șaua Huluzu.
O ultimă privire
Poteca nu coboară efectiv pragul, ci exploatează un culoar natural ce păstrează cu aproximație nivelul de deasupra sa, coborând ușor și doar un pic. Sub prag, protejată din trei părți, e ridicată și clădirea stânei ținută de ciobanul întâlnit cu o zi înainte. În timp ce noi ne croiam drum pe stânga, turma tocmai trecea malul drept geografic spre Zănoaga, răzbătând către noi tălăngi nehotărâte și-nfundate – jepii aceia chiar asimilează totul și poate ca-s forma preistorică a borgilor ce vor veni.
Culoarul de ieșire din vale
Din același loc, apele reies la suprafață, atât ale pârâului Găuri, cât și din alte locuri (ori poate sunt izvoare adevărate și nu doar resurgențe), iar valea se îmblânzește măcar cât vezi cu ochii, neputând să mă pronunț vis-a-vis de cum se duce prin pădure înainte de-a se lăsa-n brațele Lotrului.
Se trece matca râului și se urmează îndeaproape țancul galben de piatră
Printr-un film ceață subțire și-n continuă (deși înceată) dispariție, ne-am depărtate de vale și-am ținut Coasta lui Rus, așa cum menționam, spre șaua (și tăul) Huluzu. Cam în punctul în care poteca se depărtează de vale am dat de ceea ce părea c-a fost cândva perimetru îngrădit de om; s-a dovedit a fi un castru roman de marș construit pe vremea războaielor dacice, cu extremitatea nordică pe crac, păzită de trei jepi brutal de păroși, de unde coboară mai apoi prelung spre vale până aproape de talveg.
Pare să se-adăpostească și-o peșteră aici
Cu puțină atenție, conturul poate fi zărit și la fața locului, sub forma unui val discret, urmând probabil amplasamentul șanțului de apărare. L-am găsit excelent documentat aici – A ‘new’ Roman Temporary Camp in Parâng Mountains (Eugen Silviu Teodor, Aurora Petan, Alexandru Hegyi). Pe scurt:
– partea nordică nu este formată dintr-o singură latură, ci din două laturi dispuse într-un unghi obtuz;
– dispunerea-n pantă a avut fie rolul de-a asigura accesul nemijlocit la singura sursă de apă din zonă, fie vreun motiv strategic, spre exemplu a evita prospectarea sa de către inamic;
– sugerează nu doar încercarea romanilor de-a găsi rute alternative (și este o trecere excelentă spre culmea munților Șureanu) către capitala regatului dac, cât și utilizarea a mai mult de trei coloane pentru a o cuceri.
Valea Găuri în aval de căldare
Având în vedere că se află tangențial cu traseul de bandă albastră, mă mir că nu am descoperit conturul încă de prima oară când am urcat pe Coasta lui Rus, mai cu seamă ținând cont c-am căscat mult și bine ochii spre valea și gura căldării Găuri. Și acum era cât pe ce să trec pe lângă, remarcându-l din întâmplare. Abia acasă m-am lămurit și doar văzându-l, într-adevăr, marcat pe Google Maps.
Stâna din valea Găuri, privită îndeaproape
Revenind, tăul Huluzu, actualmente un ochi parțial colmatat de apă complet clocită, e foarte fotogenic în acea șa nici banală, nici ieșită din comun. De altfel, la Est, cum cobori sub șa este adevărata gustare, o mică trufanda – locul de obârșie al Pârâului Spânzurat, unde și-a găsit adăpost o mică stână la liziera pădurii. Îl las momentan învăluit în mister, căci am trecut pe-acolo cu ocazia altei ture.
Privind înapoi spre căldare
Acum, noi am coborât în direcția opusă, spre Vest, pe o potecă agreabilă atunci la ceas de dimineață, până am dat de drum. Apoi totul a devenit vag plicticos. Drumul în cauză deservește o stână foarte pricopsită îngrijită cu schimbul de localnici. Clădirea actuală înlocuiește una mai veche ale cărei ruine încă mai puteau fi văzute la liziera pădurii.
Șaua și tăul Huluzu
Cu ciobanii ne-am întâlnit în dreptul prizei de apă de pe valea Coriciei, un pic mai sus de Mânăstire, cred că abia atunci urcau în pastoral. Ajunși la drumul național, l-am lăsat pe Renato cu rucsacii la marginea drumului și-am coborât în pas alert să-mi iau Nărăvașa de lângă cabana Groapa Seacă. Avea foarte puțin sens să facem amândoi drumul, întrucât nu mai țineau bucătărie de ceva ani.
Coborând spre drumul național din șaua Huluzu
Am oprit drept compensație la cabana Obârșia Lotrului, unde am parcat trei ochiuri excelent preparate (adică nu prea moi, nu-ntărite și cu albușul nears), o salată mare, un car de telemea, pâine cu gem, două espresso și două limonade neîndulcite și abia așa am spălat gustul mâncării de campanie.
