Chiar când mă gândeam ce-aș mai putea coace de solstițiu, Renato mi-a curmat fără să știe suferința și-a propus o drumeție prin Făgăraș, cu originea și desfășurarea-n bazinul văii Zârna, întinsă pe două zile lungi de vară, urmând a înnopta undeva în zona alpină. Materializarea propunerii pe carpati.org a stârnit, în ciuda vremii general ploioase, un foc de tabără ce putea fi admirat de la buni kilometri.

Valea Brătila, privind în amonte

Una peste alta, la start ne-am prezentat doar noi, îmbarcați în mașina lui, căci Nărăvașa mea e prea lăsată și nu putea parcurge-n siguranță drumul forestier până la cantonul din valea Zârnei. Mai bine zis, fostul canton, acum aparent „privatizat” cu titlu de casă de vacanță. Orice-ar fi, acolo am lăsat mașina, ne-am schimbat și-am pornit-o la drum.

Cantonul părăsit de pe valea Brătilei

În plin sezon ploios, totul în jur era de-un verde crud, o căldură sfielnică abia dezmorțea atmosfera, iar apele-și strigau colindele de vară în mătcile devenite neîncăpătoare. Malurile, neavând de-ales, trebuiau să-și rupă de la gură și să le bage-n traistă bucăți mai mici ori mai mari, câteodată cu drum cu tot.

Intrând pe porțiunea părăsită

După un scurt sector pe valea Zârnei, am urmat Brătila, afluent de stânga, de la gura ei până la izvoare și dincolo de ele. Insolitul curs de apă se laudă cu un drum forestier excelent și, durat din materiale sustenabile într-un cadru natural deosebit, un fost canton forestier ce necesită doar minime reparații pentru a putea fi folosit drept grajd în aer liber.

Sugestiv sau nu, metaforic au ba, porțiunea practicabilă de drum se termină cu o capcană uriașă de insecte proptită sănătos între doi pari. Studiind cu interes prada din borcănelul din extremitatea inferioară a capcanei, ne-a venit pe la nas o momeală similară și, cu nările lăbărțate precum ale unui armăsar ce-adulmecă-n vânt coadă de iapă, ne-am avântat în sus.

Pășind cu grijă…

E drum și mai departe, rezistă și el cum poate-n fața apei, acolo unde mai poate de unul singur: în ciuda unor vădite încercări ale omului de-a mai repara ceva, acel sector, construit cine-știe-când c-o abnegatie de admirat, e acum abandonat. Traversează niște pasaje ireale de chei, la care, drept artificiu simplificator, am să mă refer simplu, concis, cu numele de Cheile Brătilei.

Pe alocuri drumul încă mai rezistă

Pornirea la nivelul celei mai elementare unități a firii este să te păzești, să te uiți cu suspiciune-n toate părțile, zgrepțănând cu privirea-n dosu țancurilor de piatră ori pe după trunchiurile copacilor vreun inamic nevăzut ce numaidecât are s-azvârle cu glonț, un bolovan, un trunchi de copac parțial mistuit de vreme ori, și mai rău, o vorbă de ocară.

Pe alocuri e-nghițit de tot de ape

Ca s-o zicem pe cea dreaptă până la capăt, buștenii și bolovanii înșirați prin albie ori pe restul de terasament emit un avertisment concret și invită la prudență: nu-i loc de-aventurat nici pe ploaie mai vârtoasă, nici în siajul dânsei. Pentru mine, mai ales, priveliștea asta-i un subiect sensibil, adică-mi trezește suplimentar și amintiri personale încă vii, chiar dacă vechi.

Cascada

Pe undeva, pe la o cascadă, gura de vărsare a unui pârâiaș de coboară dinspre Mezea, locul se lărgește și zici că-i scos dintr-o junglă sud-americană. Copacii de-acolo, ocupând fiecare scaun după rangul social ori după peșcheșul dat, par să desfășoare un soi de ritual, așa că nu i-am deranjat decât cu câteva poze înainte de-a pleca-n liniște.

Aici drumul urcă spre stânga

Purtam, totuși, gândul c-ar fi păcat ca asemănarea să se oprească aici, ar fi păcat să nu existe și-un oraș de aur ori măcar un fag ca al lui Păcală, c-o oală de galbeni în scorbură. Iar dacă așa ceva se află pe-undeva, noi nu l-am găsit.

Dându-i gaz uneori de-a dreptul prin apa ce-ocupase întreg spațiul disponibil pe fundul văii, alteori ocolind cu dibăcie tot felul de obstacole așternute de natură-n cale, am ajuns la un arbore răpus de-a curmezișul peste vale de vânt, ploi și alcool de proastă calitate consumat fără socoteală. Într-adevăr, în acel punct drumul părăsește Cheile Brătilei, probabil zăticnit de cascade ori praguri nerezonabil de mari pe unde nu răzbești nici cu cizme de diavol.

O brumă de potecă

Am ținut drumul ce urcă-n serpentine aproximative pe versantul drept geografic. Scopul său de căpătâi era probabil să colecteze rețeaua folosită la exploatarea forestieră. Scopul nostru era să revenim înapoi în vale și norocul făcu să dăm peste o derivație, undeva după a doua serpentină, c-o vădită înclinație – fizică și metafizică – de-a coborî.

Pădurea se retrage spre versanți

Așa cum bănuiam, revenea spre râu, trecând însă pe versantul stâng geografic. Noi interceptarăm în schimb o brumă de potecă ce-apărea și dispărea ca luminile de pom. Având râul ca reper, misiunea nu fu chiar dificilă, singura grijă pregnantă fiind evitarea unor smârcuri și mlăștinișuri fără a devia-n exces.

Un mic afluent de dreapta, cam prăpăstios

În curând, după aproximativ un kilometru, am părăsit și etajul pădurii, improvizând în jurul aceluiași rest de potecă. Pe satelit i se poate urmări mai lesnicios firul narativ, însă, în teren, nemaifăcându-i nimeni dreptate cu toporul și cu pasul, a fost înghițită de jepi, brusturet crescut până la brâu (capabil să crească doar un strop mai jos de-un stat de om) și alte buruieni.

În ciuda iluziei, mai e mult până sus

Cândva, pe-acolo semenii noștrii au desfășurat o activitate febrilă – suind cu oile la deal ori coborând cu ursul la iarmaroc – dacă e să judecăm după cât de bine-ntipărite sunt porțiunile rămase, existând și rămășițele unui bordei de stână ori ale unei stâne-n toată legea. Acum doar animalele se mai aventurează pe-acea vale și doar ele mai întrețin ce-a lăsat omul în urmă.

Chiar dacă mult a rămas și-n urmă

În acest spirit, este foarte adecvat că, întrebându-ne cum să răzbim mai degrabă prin câteva insule de jnepeniș, ne-a scos din dificultate o căprioară ieșită la plimbare. S-a oprit în două rânduri privindu-ne de sus, apoi a dispărut printre tufe. Ne-am luat repede după ea, găsind astfel un pasaj mai puțin dens și, ca atare, accesibil. Mai apoi am pierdut-o, servindu-ne, în schimb, de urmele sale.

La un popas

Câștigam altitudine rapid, fiecare punct fiind un loc într-un amfiteatru deloc modest. Pendulam cu privirea, când sus, când jos, încercând să absorb infinitul încuibărit între brațele văii mici și cochete, giuvaer copt deasupra capetelor și mai jos de picioarele noastre, nefiind sigur că vom mai ieși de-acolo nici măcar când începusem a-i vedea capătul, nici pe deplin convins că vreau.

Lângă smirdar

Spre cursul superior valea n-a mai ridicat dificultăți – puteam merge ori pe lângă firul apei cu glas dulceag și plângător, ori mai sus de dânsa, fiecare după cum socotea că-i mai bine ori după cum găsea ceva ce-i place, andocând adeseori în jurul unor tufe de smirdar înflorit. Era sezonul lor și valea se umpluse de pete rozalii încopcite într-o mare de verdeață.

Ne apropiem totuși…

Etajul superior schițează o căldărușă timidă și nu găzduiește niciun lac. Până să ajungem noi acolo se strânsese deja o placă solidă de nori și ceață ce obstrucționa vizibilitatea de jur împrejur, inclusiv spre Curmătura Brătilei, unde voiam să ajungem. Numai prin filotimia fenomenelor meteo-hidro, preț de zece minute vălul se risipi și-am profitat de limpezime scrutând rapid opțiunile de acces.

… de fundul văii

Ne luasem mai de departe țintă ceea ce părea să fie un povârniș înierbat, abrupt, fără obstacole, înjghebat pe lângă două țancuri piramidale de piatră. Bănuiesc că, în condiții de vizibilitate, urcarea ar putea fi abordată și pe versanți, mai cu seamă pe cel drept geografic. Așa, abia dibuisem și culoarul ales și-n parte datorită inspirației de-al fotografia cât a fost vizibil.

Iar munca de-o zi nu mai pare mare lucru

Am urcat cu grijă ținând linia pietrelor, adeseori în patru labe căci se tot făcea cu sbilțul la noi un vânt sâcâitor, afurisit și teribil de certăreț, ieșind în cele din urmă cu bine-n curmătură. Refugiul ridicat acolo era o cloacă infectă, deci am preferat să ne luăm masa chirciți lângă brâul său de piatră, în așa fel încât aralia să nu ne smulgă dumicatul din gură.

Urcușul final în Curmătura Brătilei

De-acolo merserăm către Curmătura Zârnei pe singura porțiune marcată din periplul nostru, inscripționată de om ca o dungă roșie-ntre alte două albe și de natură cu tufe de rhododendron și pâlcuri albe de zăpadă.

O privire-n cealaltă vale

O ceață persistentă până-n faptul serii a obstrucționat priveliștile de sub noi, cu excepția notabilă a unei mici ferestre deschise către unul din plaiurile văii Zârna, plai unde hălăduia o turmă de oi, turmă ai cărei câini de pază ne luaseră mirosul și lătrau puțin cam înciudați din cauza distanței dintre noi.

Pe dunga roșie

Refugiul din curmătura Zârnei este o altă ocazie ratată – un așa loc merita probabil ceva mai mult, atât din partea-ngrijitorilor cât și din partea turiștilor, adăugând aici cu titlu informativ pățania lui Renato dintr-o tură anterioară când, căutând acolo adăpost pentru-a lua masa, a găsit… ei bine, masa deja pusă, doar că nu cu de-ale gurii, ci cu de-ale curului.

Refugiul Curmătura Zârnei

Eram obosit când am ajuns acolo, aproape sfârșit – lipsa de somn din noapate de dinainte își spunea convingător cuvântul și parcă aș fi vrut să rămânem locului. Mă bucur acum că n-am insistat și că am primit jocul până la capăt: am continuat să urcăm pe Banda Roșie spre vârful Leaota, iar pe la treimea distanței am apucat un vâlcel în stânga, coborând frumos, lin, aproape sărutând pământul, în buza lacului și inima căldării Zârna.

Ne facem că urcăm la vârful Zârna

Un văl de ceață continua să astupe-ntreaga căldare și-ncrengătura de văi ce se ghicea sub noi. Am găsit un loc, ne-am pus corturile și, până să terminăm cu pregătirile gospodărești, ceața-ncepu a se prelinge la vale formând rotocoale fine, ca și cum cineva ar fi smuls un dop invizibil.

Coborând în căldarea Zârnei

Odată devălmășia dizolvată, versanții de vis-a-vis au rămas liberi, aprinși de soarele chindiei și-o entropie frenetică de smirdar, cum de altfel am putut afla peste tot prin jurul nostru. Am tras o haină pe mine și, cu ultimele rămășițe de energie, am dat o mică roată lacului pe sfert colmatat, ținut în viața de tributul multiplelor pâraie distibuite pe versanți ca o pânză de păianjăn.

Ușor, ușor…

La-ncheierea periplului făcui nerozia de-a mă spăla cu apă rece ca gheața până-n brâu. Nu mă mai suportam așa năclăit de sudoare și n-am mai ținut cont că trebuia să mai aștept să mă echilibrez. Fiind deja destul de-nfrigurat, banalul exercițiu de igienă fu suficient cât să mă ia un tremurat necontrolat.

Ceața curge de lângă lacul Zârna

Mă retrăsei repede la cort, mai trăsei niște țoale pe mine și, beneficiind de absida mare – lungă și înaltă – lăsai primusul să ardă ca o sobă. Aflat în imposibilitatea fiziologică de-a înghiți orice fel de mâncare solidă și sub amenințarea unor valuri de greață gata de-a-mi răscoli măruntaiele de-aș fi făcut-o, mi-am preparat tacticos trei căni de zeamă fierbinde compusă din ceai, săruri și multă miere.

Emisarul lacului Zârna

Încet-încet, mi-am revenit. Preventiv, totuși, am vârât la spate și la piept două plicuri din acelea încălzitoare și m-am băgat la rândul meu în sac. Un val plăcut de căldură mi se lăsa încet-încet în vine și-ncepusem a picoti. Sub amenințarea somnului, am oprit primusul, era deja mai cald ca-n fieful lui Șetian.

Ceața mai zăbovește un pic în văile superioare

Adusesem și-o carte cu mine – Un port la răsărit a lui Radu Tudoran – și scotocii după ea prin rucsac. O deschisei și – nu din vina cărții – până să termin o pagină-ntreagă, adormii. Printr-o bizară potriveală, eram cam pe unde inginerul nostru trăiește prima zi de iarnă de pe Limanul Nistrului.

Dar nu are de-ales și pleacă și de-acolo

E printre primele cărți puse-n brațe de taică-meu și mă bucur că după Revoluție i s-a făcut măcar atâta dreptate, chiar dacă nu pe deplin, așa cum merita. În definitiv, dânsul înseamnă pentru proza românească ce-nsemnă Eminescu pentru poezie, iar dacă Limba Română are un manual de utilizare valabil pe următoarele cinci milenii atunci lor trebuie să le fim datori.

Lacul Zârna la ceas de seară

Așa-zisul critic George Călinescu, într-o netrebnică ieșire de maidan, l-a numit scriitor comercial, ca un, citez, Cezar Petrescu mai dilaltat. Întrucât, nu-i așa, în povestea de patru sute de pagini a unei parașute atârnate de-un bogătan, având simultan o chestie pe tușă cu un student pârlit, în timp ce-un arivist de maidan umblă să facă de bani un boșorog bogat și zgârcit, așadar, zic, în povestea asta nu-i nimic comercial, nimic dilatat, nimic lumesc, prea lumesc – e doar vis frumos și filozofie rafinată.

Soarele nu se dă încă dus

Eu unul l-am îndrăgit mereu pe Radu Tudoran, măcar și pentru curajul de-a visa o cale spre un univers din afara lumescului de rând, un soi de Arcă a lui Noe, un soi de chivot cu tot ce-are el mai bun și mai de preț. I-aș reproșa poate doar cruzimea arătată față de copiii domnului Alcibiade și doar pe jumătate – la urma urmei e adevărat că nimeni nu visează la nesfârșit.

Și-nchinge un foc de tabără pe versanți

Ce mă mir e că romanul nu-i din nou interzis și pus pe năsălie, mai ales că-i acel gen de lume predispusă la cenzurarea cărților din motive ridicole, fără pic de rușine; în definitiv, evocă un spațiu acum în posesia unora aflați în luptă cu alții, acei alții care l-au luat de la noi și l-au lăsat mai apoi în posesia acelor unora, cărora aparent le datorăm ajutor necondiționat.